Demonul din vise

VII

          Aruncând o privire mai atentă pe masa din mijlocul camerei, observ o foaie de hârtie și un cărbune. Îmi iau foaia, cărbunele și mă așez în pat. Mi le pun pe genunchi și încep să desenez. Mâna mi se plimba a lene pe foaia de hârtie perfect albă. În cameră era puțin răcoare. Mai retuşez puțin desenul adăugându-i ultimele detalii. Nu prea îmi plăcea cum a ieșit, dar măcar mi-am mai omorât timpul. Mă ridic și îmi pun creația pe masă, apoi mă duc la geam. Trag perdelele și mă uit afară. Probabil este după-amiază. Sau poate că nu.

          Uşa se deschide ușor. Pe ea intră timidă acea servitoare blondă. Îmi lasă mâncarea pe masă, apoi pleacă. Eu rămân la geam nemișcată. Nu aveam poftă de mâncare. Îmi este dor de tata... Puțin și de mama... De iubitul meu. De tot! Mai bine mergeam la ospiciul acela nenorocit. Însă cum am auzit că propria-mi mamă mă consideră nebună, mi-am pierdut toată rațiunea. Se pare că eu chiar eram nebună, dar nu în totalitate. Un oftat îmi scapă... Trebuie să lupt. Dar cum? Nu sunt nici vie, nici moartă. Cred. Nu înțeleg ce se întâmplă. Oare viața de apoi chiar există?

          — La Dracu'!

          Țip eu și dau cu pumnul în perete, rănindu-mă puțin. O lacrimă mi se scurge pe obraz. Mi-o șterg repede și mă așez pe pat. Stau pe marginea patului, cu fața în palme așteptând să treacă timpul. Știu că a trecut cel puțin o oră de când acea fată mi-a adus mâncarea. O aștept pe Amelia să vină să mă pregătească pentru bal. De parcă eu chiar aș vrea să mă duc acolo. Într-un loc unde sunt o mulțime de demoni și alte creaturi ciudate. Îh... Desigur, sunt șanse să fie și sclave. Care sunt doar niște fete normale. Tot gândindu-mă la sclave, mi se năzărește o intrebare în minte. O întrebare care mai bine nu venea:

        —  Oare și sclavele lui Amon au fost la început "iubitele" lui? Dacă, după ce se va plictisi de ea, o va transforma într-o sclavă? La ce mă gândesc și eu în loc să fiu optimistă. Dar cum să fii optimist într-o asemenea situație?

         Uşa se deschide din nou. În sfârsit. Era Amelia. În brațe ținea o rochie roșie, destul de frumoasă.

         — Domnișoară Ate. Am venit să vă pregătesc pentru bal.

         — Bine... spune eu cu o voce stinsă.

         După ce mă spală, ne întoarcem în cameră unde mă îmbracă cu rochia. Era destul de grea. Îmi aranjează puțin părul, ondulându-l cu un fier încins. Mă machie puțin apoi ieși din cameră fără să zică nimic. Nu lipsește mai mult de 10 minute și intră înapoi în cameră de data asta împreună cu Amon.

         — Ești superbă, scumpa mea. Acum hai. Ne așteptă caleașca.

         Amelia mă încălță cu o pereche de pantofi cu toc ce aveau culoarea apropiată de culoarea rochiei. Amon o luă înainte, eu urmându-l pe scări. Mergea cu pași grăbiți. Castelul era foarte frumos. Peste tot erau tablouri cu te miri ce peisaje sau persoane care mai de care mai frumoase. Uşa de la intrare era foarte mare și solidă. Era de un maro închis, lăcuit.

          Ajunși la caleașca ce era pusă în mișcare de trei cai, Amon mă ajută să urc. Vizitiul dând apoi bice cailor.

         — În caleașca din spatele nostru se afla mama mea, regina Poena. spune Amon dupa o lungă perioadă in care predomina tăcerea. Ea sta în alt castel. Adaugă el.

         După vreo patruzeci de minute, ajungem în fața unui castel destul de frumos. Coborâm din caleaşcă. La fel face și mama lui Amon. Ea se apropie de noi. Era scundă, cu o mulțime de riduri pe faţă. Tenul îl avea ușor bronzat. Părul ei negru era prins într-un coc. Purta o rochie verde ca smaraldul ce îi scotea în evidență ochii de aceeași culoare.

        — Mamă, ea este Ate. Viitoarea mea soție.

       — Sper să fie și ultima.

         Spune ea ironică apoi merge înainte. Amon vorbește ceva cu vizitiul apoi intrăm în castel. Ajunși înăuntru, văd o mulțime de "oameni" fericiți. Amon înaintează eu mergând după el. La un moment dat se oprește.

         — Nu te mai ține după mine! Am puțină treabă. spune destul de iritat, apoi pleacă.

         Bravo Amon. Lasă-mă singură într-un loc necunoscut, cu persoane necunoscute. Ies puțin din peisaj, mergând țintă spre un perete. Mă lipesc cu spatele de el și studiez tot ce se află în jurul meu. Muzica ușoară răsuna, tuturor părea să le placă însă pe mine mă scotea din minți. La un moment dat, un bărbat fermecător se apropie de mine.

         — Nu te prea distrezi, nu?

         — Deloc... spun eu cu o voce seacă.

         — Eu sunt Andras.

         — Eu sunt Molly. Bine, Amon îmi spune Ate.

        — Hmm... Să inteleg ca tu ești noua achiziție a lui Amon.

         — Mda...

        — Ate nu ți se potrivește deloc. Afro ar merge mai bine.

        — Afro?

       — Da. De la Afrodita. Mă lași să îți spun așa?

        — Sigur. spun eu înroșind.

          Acesta zâmbește apoi mă ia de mână.

         — Vino cu mine.

        — Bine.

         Ne strecurăm printre mulțime, ieșim din castel și ajungem....