Demonul din vise

XIV

     
             Orele până dimineața trecură extrem de greu, iar Molly adormise pe podeaua cea rece, extenuată fiind din cauza plânsului. În tot acest timp, Amon stătea în castelul său și fierbea de nervi. Sitri, care știa tot ce se întâmplase, încerca să-l calmeze și să-l facă să renunțe să afle cine l-a ajutat pe Andras, pentru a nu fi pedepsit foarte dur. Însă acesta era foarte încăpățânat și deja avea câțiva suspecți în mintea să printre care se număra și bietul Sitri care credea că nu se va putea afla niciodată că el joacă în două tabere.

           Tânărul prinț se plimba dintr-o partea în alta a camerei, mergând cu pași mai și apăsați. Mâinile le ținea la spate și stătea ușor aplecat, dând impresia că își număra pașii făcuți de la un perete al camerei la celălalt. Mâna dreaptă a Poenei, ajutorul lui Amon și amicul lui Andras, mai exact Sitri stătea în mijlocul camerei și se bâlbâia în încercarea de al calma. Iar toată această activitate a celor două persoane se repetă până când fuse întreruptă de un ciocănit slab, apoi deschiderea ușii fără ca persoana ce o deschidea să aștepte permisiunea de a intra în încăperea în care se simțea tensiunea de cum intrai. Era Amelia. Purta o rochie lungă ce poseda culoarea vișinelor putrezite, iar părul și-l prinsese într-un coc perfect. Machiajul era unul ușor strident și aș putea spune că și puțin exagerat, dată fiind vârsta la care se oprise corpul ei din a mai îmbătrâni. Aceasta era urmată de una dintre servitoare ce avea în mâinile-i firave și tremurânde o tavă de argint pe care se afla o ceașcă cu cafea ce trebuia să ajungă la Amon. Amelia luă ușor tava de la femeia ce ținea privirea lăsată, apoi o trimise afară. Ea se îndreptă spre Amon ce se oprise din mers de când ciocănitul la uşă se auzise. Sitri își dădu repede seama că nu mai avea ce căuta în încăpere așa că îi salută politicos și ieși rapid având totuși un mic regret în inimă că nu a rămas să asculte conversația ce urma să aibă loc între cei doi frați, viitori soț și soție. Amelia întinse tava spre Amon spunând cu o voce caldă:

            — Am cerut să ți se facă această cafea în speranța că te va mai calma puțin. Deși oricum nu înțeleg de ce ești nervos. Oricum nu o mai iubeai pe acea fată. Nu-i așa?

             Amon se încruntă slab când îi auzi întrebarea, apoi îi răspunse pe un ton ușor ridicat:

           — Normal că nu o mai iubeam. Și oricum nu cred că am iubit-o niciodată. Însă orgoliul meu nu a fost, nu este și nici nu va fi de acord vreo dată ca Andras să aibă ceva, iar eu nu pot să am acel ceva. Oricum nu înțeleg de ce îți pasă. Știu bine și știi și tu că nu mă iubești și că toată această relație, dacă îi pot spune așa este de ochii lumii. Tu ai acceptat să ne căsătorim doar pentru că semeni cu mama. Amândouă ați face orice pentru a obține ce doriți. îi reproșează Amon cu o ușoară silă în glas.

           —  Scopul scuză mijloacele, dragul meu. Însă dacă tot mă acuzi de așa ceva, am dorința de a auzi chiar din gura ta ce crezi că vreau să obțin din această căsătorie cu un imatur care pe deasupra îmi mai este și frate.

              —  Ce vrei să obții și-ar putea da seama și un copil de cinci ani. Însă dacă vrei neapărat să auzi de la mine, atunci fie. Îți voi spune. Scumpa mea surioară, tu ai acceptat această căsătorie pentru că nu îți ajunge rolul de prințesă a acestui regat. Iar prin această căsătorie, când eu voi deveni rege, automat și tu vei deveni regină.

             — Văd că nu ești chiar așa de greu de cap precum pari. Acum trebuie să te las. Am treburi mult mai importante de făcut decât să îmi bat capul cu tine. și spunând asta pe un ton ironic, Amelia lăsa tava pe masa din mijlocul camerei, apoi iesi din încăpere la fel cum intrase. Fără ca măcar să-l salute pe Amon.