Demonul din vise

XV

           Lacrimile mi se scurgeau pe obraji încontinuu. Era un plâns de fericire. Nu-mi venea să cred că el chiar nu m-a uitat. Ba chiar mai mult, se gândește la un viitor împreună cu mine. Împăturesc foaia apoi o bag înapoi in plic si o sărut. Îmi șterg lacrimile și oftez lung.

          — Chiar mă iubește... spun eu fericită.

          — Da. Chiar așa e. spune Amelia și îmi mângâie părul. Ate, nu te supăra, dar eu trebuie să plec. Am multe treburi de făcut.

         Ultimele enunțuri le-a spus cu o voce tristă. Nu înțeleg de ce. De ce oare s-a schimbat așa de brusc? Tot gândindu-ma la Amelia observ că deja fericirea mea se transformase în tristețe. Mă ridic din pat și mă duc la fereastră. Privesc tristă și ma gândesc la motivul tristeții ei. Până când, încep să mă gândesc la trecut amintindu-mi de promisiunea pe care i-am făcut-o Ameliei. Biata de ea... Ea credea că eu o să plec și o s-o las singură.

         — Trebuie neapărat să vorbesc cu Amelia. și spunând asta, mă îndrept spre uşă.

          Este a doua oară când ies din cameră neînsoțită însă de data asta va fi mai ușor. Amon nu este deci nu mai am niciun obstacol.

           Apăs hotărâtă pe clanţă și ies din încăpere pe holul lung și ușor luminat. Mă uit în jur și observ că nu e nimeni. Am noroc. Încep și i-au fiecare uşă la rând deschizând-o însă nu dau de Amelia. Decid să cobor scările. Poate fi periculos existând riscul să mă întâlnesc cu cineva ce m-ar putea spune lui Amon, dar pentru Amelia îmi asum acest risc. Merită.

            Cobor grăbită și aproape că mă împiedic de vreo două ori. Rochia era așa de grea și lungă că nu puteam să alerg. Ajunsă la parter aud o voce. Mă ascund în spatele scărilor însă a fost o greșeală enormă. O mână se încolăceşte în jurul bazinului meu în timp ce cealaltă mă împiedică să țip după ajutor acoperindu-mi gura. Încep să ma zbat, dar degeaba...