Iluzii antice

Dialog cu esența demonică

-Nu pot pricepe cum de ura
Te-nglobează pe de-a-ntregul;
De ce plină îți este gura
De jigniri;ăsta ți-e scopul?

Cum de ești comod,când alții
Suferă,fără încetare?
Cum de durerea,ce-o simțim cu toții,
Îți e prilej de desfătare?

Cum de colții tăi de fildeș
Mă răpun,ca pe-un vânat?
Mintea,mi-ai legat-o fedeleș,
De gândul că eu-s cel vinovat.

Cum poți ignora iubirea,
Ca pe ceva ce-i...trecător?
De ce o negi când tu,aievea,
Îmblânzit ai fost de-un ast îmblânzitor?

Înlănțuit ai fost,acest războinic,
Cel ce poartă lancea-n nume,
Ți-a lăsat pe pieptul tău,doar urme
De afecțiune...dar tot ești jalnic!

De ce râsul tău năprasnic
Mă zguduie pe interior?
Cum de lacrimile,cu iz unic,
Le înmulțești,nepăsător?

-Cât de netrebnic poți să fii...
Chiar crezi că vorba-n zare
Îmi va apune răul,din temelii,
Și ție-ți voi da pe loc crezare?

Calea ta e-ncețoșată...
Sentimentele-s de vină!
Să le lași cu tine-odată...
Și-o să vezi tu mai pe urmă!

Sufletul tău sterp,te-ndrumă
La așa-zisa...bunătate.
Sfâșiat vei fi,pe urmă,
De cuvintele cu greutate.

Iar de Iubire...îmi amintesc...
Știu bine ce mi-a făcut!
Dar știi că e ceva firesc
Să neg,să spun:"Ți s-a părut".

Ce știu sigur e că ea
În fața mea,va dispărea.
Iar tu,stingher,nu vei mai ști
Cum e de cineva să fii iubit...

Asta-i cert o promisiune...
Pun pecete peste ea.
Asta-mi e a mea misiune,
Să îți fac viața mai grea!