Căsătorie din prima (Volumul I) ✔

Capitolul II - Te îndrăgostești

"Well you only need the light when it's burning low
Only miss the sun when it starts to snow
Only know you love her when you let her go

Only know you've been high when you're feeling low
Only hate the road when you're missin' home
Only know you love her when you let her go
And you let her go"

Nikolay povesteşte:

În timp ce mă îndreptam către camera mea, mă trezesc peste un corp subţire şi fierbinte. Mă uit mai bine şi conştientizez că cea care este sub mine nu-i nimeni alta decât Sheila. Ochii mi se măresc instinctiv când văd că mă priveşte fără să clipească. Îi aud inima cum bate, fruntea începe să-i transpire uşor, iar eu sunt furat de limpezimea ochilor ei verzi. Mă apropii mai mult de ea, dar când suntem despărţiţi de doi centimetrii ea, îmi pronunţă numele blând.

 

-Nikolay, spune începând să se foiască.

 

Însă eu nu îmi puteam lua  privirea de la ea, parcă eram hipnotizat de ochii aceia mari şi verzi. Mă apropiam tot mai mult, iar cu o mână i-am luat ambele mâini şi i le-am imobilizat deasupra capului deranjat că mă tot împingea cu ele. Mai apoi am început să îmi mişc ochii asupra corpului ei. Era îmbrăcată într-o pijama formată dintr-un halat şi o rochiţă din satin roşie, iar apoi mi-am dus mâna liberă către obrazul ei, mângâindu-l uşor. În ochii ei se putea observa cu uşurinţă teama. O priveam în ochi şi mă apropiam tot mai mult de ea, dar când mai aveam un pic  şi o sărutăm, m-am oprit la auzul vocii sale tremurânde.

 

-N-Nikolay, te rog, spune cu un glas tremurând ochii săi deja scăldându-se în lacrimi.

 

Mă îndepărtez brusc de ea şi în timp ce o privesc mă ridic în picioare. Mă priveşte şi ea abia atunci când îşi termină de şters lacrimile.

 

-Eşti împiedicată? o întreb după ce îmi revin din transă în care căzusem. Tu nu te uiţi pe unde mergi? continui apoi.

 

-Tot eu sunt împiedicată? întreabă furioasă. Tu eşti cel care nu te uiţi pe unde mergi. Eu mergeam liniştită până ai căzut tu, peste mine. Tu, eşti un împiedicat !

 

-Poftim? întreb serios nevenindu-mi să cred că tocmai m-a făcut împiedicat, deşi nu regret faptul că am căzut peste ea.

 

-Niciun poftim, spune punându-şi mâinile pe şolduri. În caz că nu ai observat, tu, erai peste mine nu invers.

 

-Nu contează că eu eram peste tine, tu mergeai prea repede. Chiar aşa, unde te grăbeai? schimb subiectul ştiind că nu am să câştig.

 

-Mă duceam la bucătărie. De ce? întreabă suspiciosă.

 

-Am întrebat. Şi, ştii unde e bucătăria? o întreb serios abţinându-mă cu greu să nu izbucnesc în râs .

 

-E şi normal să nu ştiu, doar nu este casa mea, pufneşte răspunzând tăios.

 

-Ei uite că de acum trebuie să te obişnuieşti, pentru că de acum în colo asta va fi casa ta. Haide, vino îţi arăt unde este bucătăria, îi spun luând-o de mână simţind un fior electrizant parcurgându-mi tot corpul.

 

******

 

-Mersi! spune în timp ce se duce spre chiuvetă.

 

-Cu plăcere! răspund având un zâmbet minuscul în colțul gurii. Ai terminat?

 

-Da, fu răspunsul ei în timp ce lasă paharul pe blatul de bucătărie.

 

-Atunci te conduc până în cameră, ştiu şi eu poate mai iei şi pe altcineva în braţe, îi spun eu făcând o glumă pe seama ei şi aceasta pufneşte iritată. Ne  vedem mâine dimineaţă pentru a discuta ce ai de făcut. Da?

 

-Da, sigur! spune şi intră în cameră, după ce închide uşa un zâmbet mi se întinde pe toată faţa.

 

******

 

Îmi aranjez cravata cu grijă, dar se pare că răbdarea mea s-a rătăcit undeva prin alt Univers. După cum am spus a doua zi eu şi Sheila, am discutat cum o să ne ocupăm de afacerile familiilor. Bineînţeles tot eu o să fiu directorul firmei "Smirnov&Zinerva", iar ea va fi Directorul Adjunct.

De atunci au trecut două săptămâni, iar în aceste săptămâni s-au întâmplat lucruri destul de ciudate. De fiecare dată când eram lângă ea, simţeam lucruri stranii înăuntrul meu. Lucruri care parcă vor să îmi spună ceva, dar eu sunt prea ocupat să mă gândesc la asta. Şi am cam avansat cu dormitul, de fapt au venit părinţii noştrii pe neanunţate şi erau cât pe-a ci să ne descopere mica minciună. Fapt care a dus la dormitul în aceeaşi cameră, bineînţeles patul l-am separat cu nişte pernuţe mici la mijloc.

Ador să o privesc când doarme, când lumina lunii coboară pentru a-i lumina cipul angelic şi blând. Câteodată îmi pare rău că părinţii ei i-au distrus viaţa şi au obligat-o să se căsătorească cu mine, dar îmi pare nespus de bine că o am alături de mine şi pot să merg cu capul sus cu ea la braţul meu. Orice bărbat şi-ar dori o femeie ca ea, iar eu sunt mândru că o am lângă mine. Nu i-am spus niciodată că sunt mândru să o am pe ea ca soţie şi nici nu ştiu dacă aş fi pregătit să îi spun vreodată. Prefer să ştie că sunt un om fără sentimente, nu că nu aş fi unul. Sunt un om fără sentimente în afacerile mele, dar nu i-aş face rău ei niciodată. De asta prefer să ştie cât m-ai puţine informaţii despre mine, fiindcă nu vreau să o bag şi pe ea în încurcături.

 

-Nikolay eşti gata? Jur că dacă nu eşti gata te spânzur cu cravata, o aud strigând.

 

-Acum vin, strig începând să râd.

 

-Cât îţi trebuie să te aranjezi? întreabă ridicându-şi jucăuş o sprânceană. Şi nu mai rade, mă calci şi mai rău pe nervi, spune plesnindu-mă uşor peste umăr şi sporindu-mi şi mai tare râsul. Ştii doar că suntem în întârziere, se plânge uitându-se cu ochii săi verzi fix în ai mei.

 

-Ştiu, ştiu... înghit în sec şi îmi strâng mâinile în pumni. Dar trebuie să arăt prezentabil, doar mă întâlnesc cu tatăl soţiei mele, spun vrând să par serios.

 

-Da, sigur.. spune dându-şi ochii peste cap.

 

În câteva minute am ajuns la restaurantul unde trebuie să ne vedem cu părinţii Sheilei.

 

-Încearcă să te porţi frumos, bine? îi spun în timp ce o prind de mâna şi îi fac semn să meargă alături de mine obţinând de la ea o înjurătură necreştinească.

 

Intrăm şi la o masă mai retrasă se regăseau ambele familii stand şi făcând schimb de vorbe, eu încercam să îmi revin din şoc ştiind că nu trebuie să îmi las garda jos.

 

-Şi ce fac cele mai îndrăgite familii? întreb în timp ce îi trăgeam scaunul Sheilei. Dar parcă a-ţi spus că veţi veni numai voi, spun în direcţia doamnei Olivia, de tata nu  mi-aţi spus nimic, reiau apoi.

 

-Asta era o surpriză, spuse mama Sheilei zâmbind în direcţia mea.

 

-Oh, înţeleg! spun eu uitându-mă suspect spre tata.

 

Părea abătut, aşa şi era. Nimeni nu îl cunoştea mai bine că mine, chiar dacă părinţii soţiei mele sunt prieteni cu el de când erau în liceu. El crede că nu ştiu ce se află în sufletul lui, dar ştiu perfect ce simte nu degeaba sunt fiiul sau.

Femeia pe care el a iubit-o şi a luat-o de soţie era şi mama mea. Şi eu simt aceleaşi sentimente ca şi el, de asta am decis să mă răzbun pe cel care a ucis-o sau mă rog, a răpit-o. Tată nu ştie, pentru că altfel mi-ar interzice garantat ceea ce vreau să fac. Nu vrea să-şi piardă şi singurul fiu şi îl înţeleg perfect, dar la ce caracter am... tot ca mine o să iasă.

 

-Eu... am nevoie de puţin aer, spune ridicându-se de pe scaun evitând orice privire din jur.

 

Aştept câteva secunde, iar după plec după el, scuzandu-mă. Stătea rezemat de balustradă cu capul în jos. Nu-mi venea să cred că, marele William Smirnov, a ajuns aşa. Niciodată nu l-am văzut aşa de trist.

 

-Tată, spun punându-i mâna pe umăr.

 

-Oh! spune întorcându-se cu faţa la mine stergandu-şi ochii umezi în grabă. Nikolay ce cauţi aici? întreabă uimit şi nu văd rostul întrebării, de parcă nu şi-a dat seama din prima că am fost cu ochii pe el de când m-am aşezat la masă.

 

-Îţi este dor de ea, nu-i aşa? evit întrebarea lui şi îi răspund cu altă uitându-mă în ochii lui.

 

-Îmi este, îmi este foarte dor de ea. De ochii ei limpezi ca Marea, de chipul ei blând şi de vocea ei suavă.

 

-Tată îţi promit că o să-l găsesc pe cel care a îndrăznit să se atingă de ea şi asta e o promisiune, rostesc şi acesta parcă e pregătit să îmi de-a o bătaie bună pentru ce am scos pe gură.

 

-Nu Nikolay să nu faci prostia asta, spune ameninţător. Ai o soţie, nu mai eşti pe cont propriu ca pe vremuri. Vrei să sfârşească şi ea că mama ta? întreabă tata fixându-mă dur cu privirea.

 

-Hm...

 

-De ce nu mai spui nimic? întreabă ridicând tonul. Te-ai ataşat de ea Nikolay, de asta nu mai spui nimic. Nu ai suporta să o pierzi şi pe ea, pentru că începi să te îndrăgosteşti de ea, termină şi parcă cerul îmi pică în cap când pare să procesez cuvintele sale.

 

-Nu, mă zbat cu raţiunea mea ştiind că asta este imposibil. Nikolay Smirnov nu se îndrăgosteşte de nimeni, rostesc pe un ton superior simţind un fior de gheaţă străbătându-mi tot corpul.

 

 

-Eu nu prea cred asta, spune el. Chiar dacă te ascunzi după o mască, ea va reuşi să îţi distrugă acea mască. Toţi ne îndrăgostim, chiar şi tu Nikolay o să te îndrăgosteşti.

Și capitolul II e gata, doar că este un pic cam scurt. Aștept păreri, kisses :****