Just Another Story

8. Adevarul

Cu totii avem momente cand ne gandim ca viata noastra ar putea fii altfel. Momente in care am dori sa schimbam ceva. Momente in care credem ca exista un secret pe care nimeni nu vrea sa ni-l spuna. Banuiala se adevereste insa cand aflam ce suntem noi cu adevarat. Clipele de tradare,de singuratate,de dezamagire totala fata de cineva drag care ne macina pe dinauntru. Cu toate ca e greu de crezut, asa m-am simtit si eu atunci cand am vazut-o pe Miranda stand lejera pe canapea alaturi de David si de inca un domn putin mai in varsta. Se purta de parca nimic nu ar fii ciudat. Nimic nu ar fii ciudat fata de locul asta. Nimic ciudat fata de mine. Senzatia de greutate din stomacul meu s-a mai domolit cand ochii matusii mele i-au intalnit pe ai mei si,pentru o clipa m-am simtit mai linistita. Ea parea mai ingrijorata decat inainte de a ma privii. Se uita cand la mine,cand la domnul in costum ce statea in fata ei,dupa care s-a ridicat de pe canapea si a pornit spre mine.

-Jess! Ai ajuns! zise in timp ce ma lua de dupa umeri si ma impingea din spate sa merg mai repede,pana ce am ajuns in dreptul fotoliilor din lemn masiv. Dr. Steve,a continuat ea,aceasta este nepoata mea,Jessica.

M-am uitat la domnul din fata mea. Avea fata plina de cute. Imbatranirea si-a facut efectul asupra pielii lui. Avea parul carut si o mustata alba,iar la ochi purta o pereche de ochelari de vedere. El se ridica in picioare si-mi intinse mana. Costumul putin larg pe care il purta era oarecum diferit in conformitate cu locul asta,dar avand in vedere ca ma aflam la zeci de metrii sub pamant,ma asteptam la orice. In timp ce ii ofeream si eu mana,de care m-a prins ulterior,am observat un inel gravat pe mana lui dreapta. Gravura era alcatuita dintr-un desen simplu ce simboliza doi serpi care isi intalneau capetele la o jumatate de milimetru distanta,iar in locul ochilor erau doua pietricele pretioase de o culoare cand albastra,cand verzuie.

-Incantata de cunostinta…

Am spus intr-un sfarsit,dupa ce l-am examinat bine din cap pana-n picioare. Si el paru ca facu la fel,deoarece ma privea bland si,cu toate ca era mic de statura si putin mai dolofan decat mi s-a parut la inceput,nu ma concentram la altceva decat la zambetul cald de sub firele albe.

-De asemenea. Probabil ai multe intrebari la care nu ai primit inca raspuns,zise el. Ia loc,te rog.

Imi facu semn sa ma asez pe canapea. Langa mine era David,in fata mea statea Dr. Steve,iar pe celalalt fotoliu de langa mine,matusa mea. Dr. Steve ma privii atent pret de o secunda,dupa care se intoarse spre usa. Facu un semn scurt din cap spre baiatul din dreptul ei,dupa care acesta pleca si ne lasa singuri. De-abea stiam ca el era inca acolo! In fine. Dr. Steve se intoarse din nou spre mine.

-Vad ca l-ai cunoscut pe Ty,remarca el.

Ty… Oare de la ce vine Ty? Taylor,poate…

Incuviintez din cap dupa care,el continua.

-Mda...e un baiat bun,zise el. Dar presupun ca nu asta vroiai sa ma intrebi,nu-i asa?

Nu,adevarul e ca nu despre asta vreau sa vorbim. Dar nu am putut rosti cuvintele cu voce tare, pentru ca,doar o intrebare imi bubuia in cap inca de cand am intrat aici.

-Ce e locul asta? intreb privind in jur.

Camera era decorata frumos. Parca pastrata din secolui XVII-lea. Peretii erau impodobiti cu portrete ale unor oameni batrani,dar importanti cred eu. Rafturile pline cu carti vechii umplute de praf isi aveau si ele locul acolo,iar mobilierul din lemn lucrat manual arata frumos langa fotoliile si canapelele de acelasi fel,peste care era asezata o cuvertura de piele neagra. Lumina felinarelor curgatoare de pe pereti tineau locul ferestrelor,dar eu tot cred ca era mai bine daca,stiu si eu,nu eram sub pamant,si erau niste ferestre prin care sa mai intre aerul. Spre deosebire de holurile pline de tehnologie foarte avansata,camera arata antica. Era o combinatie intre stil si melancolie. Si trebuie sa recunosc,nu arata rau deloc.