Just Another Story

15. Vise

Aveti idee cum e sa traiti un vis? Sa simtiti ca poti face orice si totusi sa nu faci decat ce iti dicteaza creierul,iar apoi sa regreti? Ti s-a intamplat vreodata sa simti adevarate emotii in timpul visului,de parca ai fi in viata reala? Mereu am crezut in vise. Mereu am avut impresia ca ele imi vor schimba viata intr-un fel sau altul. Si asta au si facut. Pentru ca ceea ce traiesc eu acum e un adevarat vis. Ei bine,defapt e viata reala…Mereu aceleasi lucruri: alt moment, alt loc,alta viziune...

In ultimele zile,viata mea s-a complicat mult. A luat-o razna de tot. Nici nu mai tin minte ultima data cand am facut ceva normal. Viata mea,nu mai e viata. Visele nu mai sunt vise…sunt viziuni. Niciodata nu stiu exact ce e. Habar nu am cum functioneaza chestia asta,si nici cum sa o controlez. Habar nu am daca cei din viziunea mea ma pot vedea sau auzi. Oare,pot sa fac orice? Sa schimb trecutul?

Mi-e frica. Mult prea frica. Mi-e frica la gandul c-am sa fac odata un lucru prostesc si nesabuit si am sa stric totul. Mi-e teama c-as putea schimba trecutul. Caci daca l-as schimba,nu as mai trai ceea ce traiesc acum. Si nu vreau sa schimb nimic. Chiar daca nu mai stiu ce-i aia viata, nici familie, nici prieteni.

Singurul lucru pe care mi-l amintesc din noaptea aia in padure e un vis ciudat. Pe naiba! As vrea eu sa fie vis! Defapt e o viziune. Cu toate ca speram din tot sufletul sa nu fie adevarat.

Tot ce stiu e ca m-am trezit pe jos,in amurgul unei zile de vara. Cu hainele murdare si acoperita de frunze pe care cred ca le-a adus vantul…sau cel putin asa sper.  Eram undeva intre 1960-1970.  Nu ma intrebati de unde stiu asta.  Pur si simplu mi-a venit in minte. Mereu e asa. 

16 mai 1968... In jurul meu mirosea a fum. A lemn ars si hartie. Ma uit in jur,dar nimic nu e schimbat. Din spatele meu se aud dintr-odata zgomote. Tipete de femeie si plansete de copil.  Ma indrept incet si precaut spre locul acela,insa ce am gasit m-a facut sa-mi inghete sangele in vene.

Casa mea ardea in flacari....

Acea imagine ingrozitoare mi-a ramas in minte ore in sir. Am ramas atat de blocata in acel moment incat nu aveam de ales decat sa ma las jos,pe pamant sprijinindu-mi caput de un copac. Lacrimile curgeau siroaie pe obrajii mei inca din prima secunda. Corpul ma durea,si la fel si sufletul. Insa ceva a pus stop acestei senzatii.

Cand credeam ca am sa mor din cauza suspinelor si a cutitelor ce mi se infigeau in piept,am vazut un om iesind din casa. Purta haine de epoca si o pereche de ochelari de vedere. A incercat sa deschida larg usa,insa cu greu a reusit sa se fereasca de flacari. Din casa a iesit in fuga,mai apoi,o femeie cu un copil in brate. Mama...

Copilul plangea la pieptul ei,iar ea fugea disperata. Langa casa isi facu aparitia de-odata o pereche de cai negrii. O femeie si un barbat se dadura jos de pe ei si inaintara spre casa. Rochiile lungi le impiedicara pe doamne sa ajunga mai repede una la cealalta,insa int-un final au reusit. 

Cumva,nu stiu cum,am reusit sa aud ce vorbesc. Chiar daca eram departe de ele,astfel incat sa nu ma poata observa,vocile lor se auzeau tare si clar in capul meu. 

-Te rog! Ia-o! Ia-o de aici! Fugi si salveaza-te!

Vocea femeii cu copilul in brate era sacadata,intrerupta de guri de aer si suspine. Se pare ca nu eram singura care plangeam.

-Tu ce o sa faci? Unde o sa te duci?

Cealalta femeie,nou venita, lua copilul in brate foarte protector si ii acoperi capul strangandu-l la piept si ferindu-l de fim si praf.

-Lasa-ma pe mine! Salvati-va! Te rog ai grija de ea! E tot ce las in urma mea pe pamantul asta!

-Nu pot sa te las aici! Nu te las sa mori!

-Nu ai de ales! Merit asta,eu am gresit,nu tu!

-Nu! Nimeni nu merita sa-si piarda tot ce are in felul asta! Nimeni! 

-Dar nu pierd nimic...zise mama copilului mangaindu-si pe frunte fetita ce acum statea in bratele celeilalte. Ea e tot ce am,si stiu ca v-a fi in siguranta cu tine…

Parca i se vedea o farama de zambet pe fata,printe lacrimi si sange.

-Miranda! Grabeste-te! striga barbatul ce a ramas sa stapaneasca caii. Trebuie sa plecam acum!

Buimacita,femeia care venise sa ia copilul se uita cand la caii ce erau mult prea speriati ca sa stea locului,cand la mama fetitei. Cu lacrimi in ochi,ea se intoarse si isi lua ramas bun de la ea si fugii spre calul sau negru. In momentul acela, cerul s-a innegrit. Vantul a inceput sa bata mai tare ca niciodata. O tornada s-a pornit subit si a spulberat totul in zare. Se apropia tot mai mult de locul in care era pozitionata casa,cea darapanata si parasita ulterior. 

-Pleaca! Acum! striga disperata mama copilului care plangea si suspina privind dezastrul ce urma sa fie dezlantuit. 

Calare pe cai,cei doi nou-veniti au pornit grabiti spre centrul orasului. Nu au apucat sa faca un pas,cand,langa ei si-a facut aparitia,de nicaieri,un baietel de vreo 2 anisori care striga speriat la barbatul care a deschis la inceput usa,si care se lupta sa stinga flacarile.

-Tati! Tati! Vino inapoi! 

Toti se uitara buimaciti la bietul baietel aparut de nicaieri. Pana si asa-zisul lui tata era mirat sa-l vada acolo,insa nu parea sa ii dadea o importanta prea mare. Nimeni nu stia ce voia defapt sa faca si cum a ajuns acolo. 

Vantul a incept sa bata mai tare,si mai tare,pana cand,fara sa imi dau seama,m-a trantit la pamant. Tot ce imi amintesc din acele momente este vocea ingrozita a baietelului care de-abia putea vorbi,si de asemenea,cea a mamei copilului nou-nascut care plangea si urla in continuu. Restul ramane doar praf si pulbere.

***

Hey guys! Vreau sa imi cer scuze pentru ca am postat atat de tarziu,insa sper sa ma revansez in zilele ce urmeaza. Liceul ma seaca pur si simplu,si nu mai am deloc timp pentru scris sau altceva. Astept sa vina vacanta ca sa pot sa ma revansez fata de voi. Va multumesc pentru ca inca imi cititi povestea si sunteti interesati de ea. Nu m-am asteptat chiar sa va placa,si pentru asta,va multumesc din suflet. M-ati facut foarte fericita!

Kisses :* -Anonima