Just Another Story

6.Casa,dulce casa...

Liniste deplina. Aerul rece al zorilor incepu sa-mi incante simturile,iar alaturi de mireasma de flori am simtit un miros nu tocmai familiar al diminetii. Mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor ma inviora inca dinainte de a-mi deschide ochii.

-Buna dimineata! 

O voce suava rasuna din dreptul usii.Imi deschid cu greu ochii,iar pentru o fractiune de secunda,o zaresc pe Miranda cu o tava in mana.

-M-am gandit ca ti-e foame.

In timp ce inainta cu tava,eu am reusit sa vad un pahar cu lapte si niste clatite langa care se afla o sticla plina de sirop de caramel.

-Deci de aici venea mirosul de paine…

 Cand tava imi aluneca in brate am privit cu atentie feliile de rai din farfurie.

-Nu o sa-ti vina sa crezi ce vis am avut azi-noapte! ii spun eu matusii mele,inainte de a analiza cu atentie tava si de a vedea scrisoarea mamei intr-unul din colturi.

Muta de uimire,ma uitam cand la scrisoare,cand la Miranda care-si tinea capul in jos,resemnata. Nu-mi venea sa cred ca visul oribil pe care l-am avut de fapt era realitate.

-Nu a fost un vis,nu-i asa?

Intrebarea mea o facu pe Miranda sa clatine din cap in semn ca nu,si atunci am stiut ce trebuie sa fac.

-Povesteste-mi! i-am cerut eu.

-Ma gandeam sa alegi tu prima. Sunt atatea de spus. Mai uita-te o data peste scrisoare si spune-mi ce vrei sa aflii, zise ea.

-Hmm…totul! zic indesandu-mi in gura o ditamai bucata de clatita. Bine,pentru inceput,as vrea sa merg acasa.

-Draga mea,dar esti acasa!

-Vreau sa spun...La fosta mea casa. Cea a parintilor mei. Cea in care am locuit inainte sa vin aici. Locul unde m-am nascut…Acasa.

-Nu stiu ce sa zic,Jess. E cam departe. Nu vrei sa ma intrebi altceva?

In ochii ei se citea o amintire. O amintire despre care nu credea ca isi va mai aduce aminte vreodata. Si stiu ca nu-i place,dar unde pot gasi mai bine raspunsuri decat acolo?

-Te rog! Lasa-ma sa merg...

-Si sa te las sa traversezi tara de una singura? Nici nu ma gandesc!

-Hai cu mine!

-Nu,nu as putea…

Miranda isi apleca capul din nou.

-De ce nu? am intrebat-o,dar nu mi-a raspuns. Te rog! Trebuie sa aflu ce s-a intamplat cu parintii mei. Trebuie sa merg acolo!

In acea clipa mi-am pus mana peste a ei si am implorat-o din ochi.

-Bine,fie, zise Miranda intr-un sfarsit. Am sa vad ce pot face. Cred ca am o prietena care inca mai locuieste acolo. Poate as putea sa o conving sa ne lase sa stam la ea cateva zile.

Atunci,am inbratisat-o tare de tot dupa care am mancat impreuna. In sfarsit! A venit momentul sa aflu adevarul. Fara sa imi dau seama,am impins telefonul ce statea langa mine in pat,iar acesta a alunecat la podea. Cand m-am aplecat spre el,am observat un apel pierdut de la Maya. O,Doamne! Sigur vrea sa stie daca i-am spus matusii mele despre calatoritul aiurea in timp. Pur si simplu am uitat! Dar nu-i pot spune acum. Daca afla sigur nu o sa ma mai lase sa merg acasa. Poate am sa aman putin momentul.

***

-Esti gata?

-Aproape!

Miranda zbiera la mine din partea opusa a casei.