Just Another Story

13.Voci

-Ia-ma cu tine! am zbierat in timp ce fugeam pe gresia mult prea alunecoasa  a holului.

-In nici un caz! E prea periculos!

De-abea ca mai puteam sa ma tin dupa Miranda. In costumul ei lucios si negru arata superb. Asemenea unei razboinice. Doar ca mult mai…diferita. Cizmele ei cu toc cui se asortau de minune cu pantalonii de piele in care eu,personal, nu as reusi deloc sa merg. Si o invidiam pentru asta. Geaca neagra ce o purta peste un top rosu aprins ii scotea in evidenta talia de viespe si mainile ultra subtiri cu care ar putea evada usor din inchisoare daca ar vrea. O invidiam si pentru asta! Nu ca as avea nevoie sa evadez candva...sper.

Dap,arata mai bine decat ai arata tu vreodata,Jessica! Oh,mai taci!

-Nu inteleg de ce mai insisti! Oricum nu mergi nicaieri!

Strigatul ei,care ar fi trebuit sa sune a strigat,a fost mai mult o sugestie. Nu-i intelegeam niciodata puterea de a-si controla atat de bine vocea,cat si comportamentul… si sentimentele. De pilda,in situatiile disperate,oamenii normali iau masuri disperate,spre deosebire de matusa mea care se comporta de parca nu s-ar intampla nimic.

In mai putin de cinci minute am ajuns in dreptul usii ei. Am fost surprinsa la inceput,pentru ca nu am mai fost niciodata aici. Camera se afla exact in partea opusa a sediului. Dupa felul in care se imbraca Miranda de cand am ajuns aici,ma gandeam la o camera mai aparte. Dar in loc de o incapere plina cu sisteme de urmarit,cu arme si cu diferite ustensile folosite nu tocmai in scopuri nobile,am gasit o camera total obisnuita. Ceea ce m-a dezamagit profund.

Miranda ma lasa sa astept in cadrul usii. Se apropie de unul din sertarele masutei de toaleta,iar dupa ce il deschise,lua din el o curea de piele lata cam cat palma mea. Dupa ce si-o atasa la brau cu ajutorul unor cureluse subtiri,se indrepta spre celalalt capat al incaperii. Deschise un sifonier doar cu o atingere de buton. Dupa ce se deschisera usile,am avut surpriza sa vad ceva ce semanau cu niste arme de foc.

Genul de arme pe care le vezi in filmele cu James Bond.  Asa mai vii de-acasa!  A ales cateva din ele,dupa care le-a atasat la curea. In mai putin de un minut isi prinse parul intr-o coada subtire si veni spre mine. Imi lua capul intre palme si ma saruta pe frunte. O clipa mai tarziu se uita la mine cu un zambet care exprima mai mult teama decat incurajare,dar am apreciat gestul.

-Promite-mi ca n-ai sa iesi,imi ceru ea.

Ma uitam atenta la ochii ei. Ii studiam fiecare clipire,fiecare miscare, fiecare sclipire ce se zarea in ei. Dupa un moment de ezitare,i-am raspuns.

-Promit!

-Si nu-ti face griji pentru mine,da? O sa fiu bine. O sa vezi! David e cu mine,zambi usor dupa care iesi din camera.

Tocmai asta ma deranjeaza!  Cum as putea sta linistita cand e vorba despre David? Bine,poate ca a reusit sa o protejeze pe Miranda de cateva ori,dar sincer,nu e ca si cum nu ar putea sa-si poarte de grija si singura! Iar asta se intampla acum o saptamana! In New York! Asta,e o chestie pe viata si pe moarte!

***

O ora mai tarziu,eram singura. Numaram bucatile de marmura infipte in podea. Cu capul sprijinit intr-o palma,si cu gandul in alta parte,ascultam in liniste cum unghiile mele scrijelesc sticla mesei. In intunericul ce mai umplea cat de cat golul incaperii,doar lumina unei lampi mai stralucea. Asteptam. Si asteptam. Si nu stiam ce.

Un fior mi-a strabatut sirea spinarii. Nu trebuia sa ma uit ca sa-mi dau seama. Umbra. Acea umbra care ma urmareste peste tot si care ma baga-n sperieti.Mintea mea era confuza. Ce faceam eu aici? Oare,aici e locul meu? Oare,asta e viata pe care o vreau? Pe care o merit? Nici nu stiu. Nimeni nu stie.Ma simt in plus. Ca si cum as fii aici,si totusi nu as exista.

Gandurile ma coplesira. O durere puternica  m-a facut sa-mi las capul sa-mi cada pe masa. Sticla rece a biroului lui Oliver imi racori fruntea. Pentru o clipa am inchis ochii. Intunericul imi dadea o stare de bine. Parca,o stare de siguranta. Si nu stiu de ce,dar simt ca nu e de bine.Am deschis de-odata ochii. Privirea imi cazu spre un colt de hartie ce se strecura din buzunarul jeansilor. Am luat hartia si,inainte de a o deschide mi-am adus aminte.

Ziua in care am aflat adevarul. Ziua in care toata lumea mi s-a prabusit in fata ochilor. Ziua in care au inceput intrebarile. Frematarile. Gandurile. Si poate ca o particica din mine,incuiata bine de tot inca mai e acolo. Inca mai duce o viata normala. Inca mai scrie poezii. O lacrima s-a prelins peste obazul meu in timp ce deschideam scrisoarea. Cand am vazut numele mamei pe ultimul rand m-au cuprins emotiile. M-a cuprins dorul.

***

Am simtit cum tot frigul din jurul meu se transforma incet,incet intr-o briza calda. Si atunci,am simtit ca nimic nu e imposibil. Doar ca,din nou,nu stiam ce trebuia sa fac. Si dintr-o data,totul in jurul meu se intuneca. Lampa nu mai stralucea,iar caldura se risipea tot mai mult. Am incercat sa gasesc vointa de a ma intoarce inapoi,dar norul negru ce astupa realitatea parea sa fie tot mai dens.

Fugi!

Parca nu e vocea mea. Dar o auzeam mai tare ca oricand. Fara sa-mi dau seama,o iau la goana printre trunchiuri rupte ale copacilor dintr-o padure. Aerul devenit rece imi inconjoara trupul. Simt cum bataile inimi se transforma intr-un nod,in gatul meu. Simt cum mi se impleticesc picioarele. Nici nu stiu de ce fug. Stiu doar ca trebuie sa plec imediat de acolo!

Nu te poti ascunde,Jessica!

Aud vocea aceea inspaimantatoare in spatele meu si in acea clipa imi amintesc de ce fugeam. Trebuia sa scap de ea. Trebuia sa scap de ea acum!

Nu poti fugi de propriul destin…

O aud din nou! Ma uit in spatele meu…nimeni.

Profetia….trebuie…implinita…acum!

Vocea rasuna atat de clar si tare in capul meu incat credeam ca e exact langa mine. Ma impiedic fara sa vreau si cad lata la pamant. Deasupra mea cerul era sangeriu,iar mai apoi, padurea se transforma intr-un camp lung plin de roua. Picaturile dulci de pe firele de iarba ma inecau. Incerc in zadar sa ma ridic si sa fug cat mai departe,dar nu ma pot misca. Pe cer se adunara norii. Vedeam cum se apropie tot mai mult, parca vrand sa ma inghita. La un moment dat,nu mai vad nimic in fata ochilor. Speriata,incep sa tip.

***

Ma trezesc leoarca de transpiratie. Agitata,imi rotesc capul spre ceasul imens de pe perete care,exact in acel moment arata miezul noptii. Au trecut doua ore…

***

Uitati aici ceea ce v-am promis. Vreau sa va multumesc muuult de tot ca inca imi cititi povestea mea amarata,chiar daca eu postez mai nou din an in paste. Va iubesc! Sincer,nu ma asteptam sa placa la atata lume. Jur,c-am sa ma straduiesc sa postez de acum in colo cel putin o data pe saptamana,astfel incat sa nu va dezamagesc! :D Love you,guys! :***

Kisses :* - Anonima