Just Another Story

14.Umbre

Era noapte. Era vara. Prin ceata deasa de-abia mai zareai luna de pe cer. Un miros intepator in aer. In surdina inca se mai auzeau cantecul greierilor. Vantul rece trecea in roi pe langa mine si mi se opri pe piele.

Dupa ce am pus scrisoarea inapoi in buzunarul de la spate,m-am ridicat subit de la masa si am iesit pe usa departamentului. M-am plimbat in pas alert pe coridoarele sediului pana am ajuns la iesire. Dupa ce m-am asigurat ca sunt in sfarsit afara,am evadat in noapte. Am apucat-o pe o strada ce se indrepta departe de centrul orasului. Am alergat pe langa felinarele ce abia mai luminau strada.

La un moment dat,am ajuns la o incrucisare a drumurilor. Un sir lung de copaci vestejiti despicau bucata de asfalt in doua. Am ramas o clipa nemiscata,uitandu-ma dezorientata in jur. Boroade de sudoare imi aparura pe frunte. Respiratia imi era din ce in ce mai neregulata.

Ce naiba caut eu aici?

Mi-am dus instinctiv mana la tampla. Am inghitit nodul ce mi s-a pus in gat,incercand sa-mi opresc lacrimile de disperare ce dadeau sa iasa. Mi-am alungat gandul din minte si m-am intors spre dreapta. Am inceput s-alerg din nou.

Stiu ca Miranda,si toti ceilalti,mi-au spus sa nu ma bag si sa stau la Sediu,doar ca nu pot! Nu pot pur si simplu sa stau si sa ma prefac ca nu se intampla nimic. Poate ca nu sunt din lumea asta. Poate ca nu inteleg. Dar asta nu ma linisteste cu nimic. Stiu ca trebuie sa fac ceva. Simt asta.

          De-odata,realizez unde sunt. M-am lasat atat de absorbita de ganduri,incat nu am realizat ca,ce a mai ramas din lumina lunii,a fost acoperita de un desis de copaci. Patura de asfalt pe care mergeam acum cateva minute s-a transformat acum intr-o poteca. Mi-a luat doar putin pana sa-mi dau seama ca defapt sunt intr-o padure.

Mai demult,Miranda venea cu mine in padure pentru inspiratie. Spunea ca aici iti gasesti linistea,si ca harul va veni singur la tine. Doar ca nu mai am acel sentiment de nostalgie,ci de disperare. Eram ingrozita. Ce naiba te-a apucat? Cum de nu ai vazut pe unde mergi? Esti atat de proasta,Jessica! O ciudata! Din nefericire pentru minte, constiinta vorbea destul de tare in capul meu.

Am pasit incet inapoi. Ma gandeam ca,daca fac drum intors,as putea sa ma intorc linistita la Sediu,fara ca cineva sa stie ca am plecat vreodata de acolo. Dar cand m-am intors,nu mai vedeam nimic. Luminile felinarelor care functionau inca pe baza de petrol,nu se zareau nicaieri. Eram in inima padurii. Puteam fii sigura de asta.

Umbra.

Nu mai puteam simtii nimic in jurul meu decat umbre. La fiecare pas,la fiecare miscare,ele erau acolo. Nu le puteam vedea sau auzii, dar era de ajuns ca un fior rece sa imi alunece pe spate,ca sa imi dau seama ca ma privesc. Ca se uita la mine. Ca asteapta sa fac si cea mai mica greseala ca sa se napusteasca asupra mea si sa ma inghita cu totul,disparand pentru totdeauna de pe fata pamantului.

***

Buna,buna! Stiu ca e scurt,si tocmai de aceea ma gandeam sa il postez cat de repede pot. Ma bucur mult de tot cand vad ca voua chiar va place povestea mea jalnica :)))

As vrea totusi sa stiu daca mai sunteti interesati de ea. Ce va place,ce nu? Daca va place,sau daca nu. Degeaba imi intreb prietenii. Ei vor spune ca e buna oricum ar fi,doar ca sa ma faca sa ma simt bine :)) Dar pe mine ma intereseaza o parere sincera,oricat de nasoala ar fi ea. Imi pasa mult despre ceea ce cred oamenii in legatura cu felul in care scriu,asa ca va rog din sufletel,nu va temeti sa va spuneti parerea :)))

Kisses :* -Anonima