Make me | 1

Capitolul 55

"Sunteți gata?" Tata ne întreabă pe mine și pe mama din mijlocul sufrageriei, trăgând de materialul cămășii sale, atunci când ajunsesem lângă el.

Nu am vreun indiciu anume de ce și cum se face că am atâtea emoții în mine din cauza cinei. Probabil pentru că vor asista și părinții mei, alături de familia lui Lucas, la această cină. Sunt neliniștită, chiar dacă deja l-am cunoscut atât pe John, cât și pe Sarah, și nu ar trebui să mă mai bată atât gândul că ar merge ceva prost. Părinții mei trebuie să se descurce cel mai bine în a face o impresie bună, că i eu mi-am îndeplinit deja misiunea.

"Da. Să nu uităm cadoul pentru Sarah și John. George, îl iei tu, te rog?" Mama mea îl îndeamnă pe tata să ia micul cadou semnificativ pentru mama lui Lucas. Inițial nu credeam că era tocmai necesar un cadou pentru ea, dar părinții mei au ținut morțiș să le ia câte ceva.

Mi-am retușat puțin părul lăsat pe spate pentru a-mi sta cât se poate de decent, și mi-am așezat salopeta mai bine pe corp. Este o salopetă vaporoasă, roșie, pe care o mai purtasem și înainte, la una dintre petrecerile lui Lucas, pe care obișnuia să le țină vinerea. Încă îmi place și nu o să o dau afară din garderoba mea.

Chiar dacă mama a insistat să îmi pună puțin machiaj pe față, am refuzat cu încăpățânare. Îmi place să văd alte fete machiate natural, să le admir, dar urăsc să fac asta pe mine. Machiajul este în regulă la anumite ocazii, dar îl refuz în general.

Am urcat în mașina părinților mei, pe bancheta din spate, ceea ce mi s-a părut atât de ciudat. Începusem să mă obișnuiesc cu mașina lui Lucas, și cu faptul de a fi mereu liberă să stau în față, pe locul pasagerului. Acum, mă simt ca și când eram mică și mergeam cu părinții mei absolut peste tot.

Lucrurile s-au schimbat într-un mod atât de complex încât aproape că mă sperie. Deși nu ar trebui, simt că încep să mă maturizez. Simt că lucrurile care au apărut în viața mea, erau menite să mă maturizeze, să-mi schimbe percepția. Și ăsta nu este un lucru rău, căci se simte bine să te știi sigură pe propiile forțe.

"Asta e casa lor?" Mama întreabă, urmărind pe geamul mașinii casele din cartierul mamei lui Lucas.

"Nu, aia e." Tatăl meu înaintează către casa corectă, cautând un loc bun de parcare.

"De unde le știi casa?" Întreb împânzită, amintindu-mi că tatăl meu nu a mai trecut niciodată pe aici ca să știe asemenea detaliu.

Se uită la mie fugitiv prin oglinda retrovizoare, îngăimând niste cuvinte pe care nu le-am înțeles.

"Sarah mi-a spus numărul casei." Am reușit să deslușesc ce bolborosea, lăsând subiectul la o parte.

Nu observ mașina lui Lucas parcată pe undeva prin apropiere, semn că încă nu este ajuns.

Am stabilit cu el că voi merge cu părinții mei, chiar dacă mă putea el aduce. I-am spus că nu vreau să-i șterg pe ai mei atât de mult din peisaj, căci deja am făcut-o destul de mult. Ieri mi-am petrecut toată ziua cu Lucas, și i-am lăsat baltă pe părinții mei. Ies mult cu Lucas, stau mult cu Lucas, vorbesc mult cu Lucas, mănânc mult cu Lucas, fac multe lucruri cu Lucas în ultimul timp, și nu îmi neglijez doar prieteniile, ci și părinții.

Nu e că o fac intenționat, pentru că nu o fac, dar se întâmplă să nu mă pot sătura de prezența lui, și am nevoie de ea tot mai mult și mai mult. E simplu și în același timp și complicat, căci sunt destul de constientă că încep să devin dependentă de băiatul ăsta.

"Lucas stă într-o casă foarte frumoasă." Mama o complimentează, așteptând ca eu să sun la sonerie.

"Lucas nu locuiește aici." O informez, așteptând la rândul meu ca cineva să ne deschidă ușa.