Make me | 1

Capitolul 40

Cu durerea asta de cap infernală, nu știu cum am să rezist toată ziua.

Stai.

Durere de cap?

Mă ridic în fund ca arsă, și îmi pun mâna pe frunte. Fragmente din noaptea trecută mi se ivesc în fața ochilor, dar nimic nu are o logică precisă. Allison încurajându-mă să mai iau un pahar de vodkă, eu vomitând în baie, Lucas intră peste mine în baie, ajung acasă. Asta-i tot ce am reușit să adun din puzderia de amintiri.

Eu am băut?

Mă îndoiesc tot mai mult de starea mea de sănătate psihică, căci eu nu mă credeam vreodată pe punctul de a face așa ceva. Eu chiar am băut. Și..m-am îmbătat. Josnic, Mia, atât de josnic.

Ce se întâmplă cu mine și cu principiile mele? Se duc de râpă la o singură încurajare? Atât de influențabilă sunt? Mă mințeam până acum spunând că n-aș putea să fac aceste lucruri?

Nu, aleg să cred că nu. Eram într-o ipostază rănită, și am acționat prea impulsiv. Totuși, a fost o impulsivitate creată cu mâinile lui Lucas.

Lucas.

El chiar venise după mine. Nu îmi amintesc mare lucru, știu doar că am vorbit cu el la telefon câteva banalități, dar nu îmi amintesc dacă i-am spus eu sau nu pe unde mă aflam. Analizând faptele sale, pot spune că pentru prima oară, îi mulțumeam lui Lucas că m-a adus acasă din acel dezastru. Că așa prost dispus, frustrat, indiferent cum pare, știe mereu să se gândească la binele altora.

Oh, nu.

Părinții mei.

Ei știu absolut tot ce am făcut eu aseară. Îmi răsare în minte o mică scenă de contrazicere dintre mine și părinții mei, dar nu pot pune nimic cap la cap ca să descifrez ce am spus. Ori eu, ori Lucas.

Sunt o fiică groaznică, nici nu vreau să mă gândesc ce are să mă aștepte atunci când voi da ochii cu ei. Sper doar să ies cu viață din gherele lor.

'Dă-mi un mesaj să știu că ești bine." Vocea lui Lucas tresare în mintea mea, spunând cuvintele adresate aseară. Încep să mă panichez în timp ce replica 'Bine, gata, gata, mă sufoci. Tare drăgăstoasă te mai face alcoolul.' își face loc în mintea mea. Cine știe ce am făcut aseară și nu îmi aduc aminte, sau cine știe ce nebunii am spus. Oh! Băutura e chiar afurisită! Măcar de mi-aș aminti în întregime ce s-a întâmplat după ce am consumat.

Mă ridic din pat, alungând durerea ucigătoare de cap, și mă strâmb văzând că am aceleași haine pe mine ca și ieri. Eu chiar mă simt ca o bețivă acum. Una foarte idioată.

Trebuie să merg să-mi înfrunt părinții, nu pot sta cu mâinile în buzunare de fiecare dată când fac vreo tâmpenie. Dacă am fost suficient de lașă cât să-mi ascund durerea în băutură, măcar acum să las la o parte lașitatea.

Exact așa ruinată cum arătam, am coborât scările către parter. Era liniște, casa era golită de orice sunet sau voci. Nu erau acasă? Când eram aproape convinsă că nimeni nu este acasă, o găsesc pe mama în biroul ei, mânuind niște hârțogăraie de colo-colo, cu un pix între dinți și ochelarii pe nas. Lucrează, probabil.

Bat la ușă, simțind rușinea scurgându-mi-se prin vene. E o rușine ciudată. Mă simt ca o păcătoasă care a venit să se spovedească, iar mama mea este preotul, care va trebui să-mi asculte faptele nesăbuite și demne de scuipat.

Își urcă privirea desupra ochelarilor, plasând o hârtie într-o folie. Se oprește lent, în timp ce o sprânceană i se arcuiește.

"Intră." Îmi spune dându-și ochelarii jos. Mușcâdu-mi obrazul pe interior, cu pași mărunți intru în biroul ei. Trag un scaun tapițat în negru și alb, și mă așez în fața ei pe el. Mă uit în podea, încercând să-mi găsesc cuvintele potrivite. "Te simți bine?" Mă întreabă. Glasul ei este calm și țepos, făcându-mă să mă aștept ca în orice secundă să erupă.