Make me | 1

Capitolul 66

Mă uit intens în ochii lui, mângâindu-l cu privirea, pentru că știu cât de nefolositoare pot fi cuvintele uneori. Nici nu mă simt într-adevăr capabilă să rostesc ceva, și parcă îmi este teamă că spun ceva greșit, și totul se duce de râpă. 

Mă întreb dacă s-ar putea să se ducă mai mult decât deja s-a dus, și mă îndoiesc. Totul s-a ruinat, și tot ce i-a trebuit lui Sarah să îl rănească pe Lucas a fost o mică descoperire despre ea.

Încep să o detest pe femeia asta, chiar dacă aș fi putut să îi iau apărarea înainte.

Sunt uimită de singurul fapt că nu simt nicio slăbiciune creată de acest lucru. Nu sunt rănită, nu mă surprinde. Dacă a putut să o facă de ziua mea, a putut să o facă și acum 3 ani. Tatăl meu a fost tot timpul capabil să înșele, dar latura asta malițioasă și scârboasă nu a fost niciodată descoperită până acum. Cine știe cu câte femei a mai umblat?

Nu mă rănește, și nici nu mă înduioșază, îmi provoacă greață și milă. Arăta așa indispus și abătut, probabil abia acum realizează ce consecințe îl așteaptă. Mama e o femeie cu coloană vertebrală, și nu m-aș mira nici măcar puțin dacă de mâine l-ar târî pe tata prin tribunale ca să facă rost cât mai repede de un divorț. Iar eu nu voi face nimic în legătură cu asta.

O să stau, și o să privesc cum familia mea se destramă, dar nu în totalitate. Se destramă doar respectul pe care îl aveam pentru tata, relația minunată pe care o aveam, dar care și aia se strica, pentru că era prea egoist să îl accepte pe Lucas.

Acum înțeleg de ce nu l-a acceptat niciodată. Îl râcâie vina pe care o simte când îl vede, iar gândul că nu a fost capabil să o ajute pe Abigail îi împunge cumpătul. Vina că a înșelat-o pe mama cu mama lui. Vina greșelilor lui peste care nu a fost capabil să treacă. De asta nu l-a acceptat, pentru că nu își dorea ca eu să aparțin cuiva a cărei prezență este o amintire a greșelilor lui care îl bântuie. Despre asta a fost vorba în tot acest timp, iar eu habar nu aveam.

Am fost măcinată atâta timp de faptul că tatăl meu nu era fericit pentru mine și Lucas, și mă rodea ceva pe interior pentru că mereu mi-am dorit ca toată lumea să fie împăcată cu ceea eu simt să fac sau să aleg. Acum, ei bine, acum mă doare exact acolo unde nu bate soarele.

Nu toată lumea trebuie să fie fericită pentru mine, pentru că lumea vorbește ori din invidie, ori din pură răutate.

Trăim într-o societate în care alții nu pot accepta fericirea celorlalți. Fiecare ar vrea să fie cel mai fericit, și din cauza preocupării lui de a-i merge mai bine decât celui de lângă el, crede că ajunge la suprafață și uită că nu are destul oxigen pentru a parcurge drumul până la capăt. Și nu a reușit nimic toată viața lui, decât să încerce să dea din mâini și din picioare mai repede decât cel de lângă el, de parcă viața ar fi o cursă.

Încă o am pe mama care îmi este alături, și pe care, o voi respecta și iubi tot restul vieții mele. Bineînțeles, încă îmi iubesc tatăl la fel de mult, dar nu îl mai privesc cu aceiași ochi. Este tatăl meu pe care îl iubesc nespus, dar respectul față de el a murit. A murit tot exemplul pe care îl luam de la el.

"O să pleci, nu-i așa? O să pleci. Știam că vei pleca și tu, era prea frumos ca mie să mi se arate fericirea vreodată." A început să spună zbuciumat de tot, trăgându-și nasul. Mi-am scuturat capul imediat, privindu-l confuză de presupunerile lui incoerente.

"Nu vorbi prostii, nu plec nicăieri." Am încercat să îi prind mâna, dar și-a tras-o ca să se sprijine de ea, ca să se ridice în picioare. Nu era bună că asta voia să facă.

S-a ridicat hotărât în picioare, și a început să meargă în direcția opusă de mine. Nici nu am conștientizat ce face, și pe când am făcut-o, s-a oprit în loc.