Make me | 1

Capitolul 70

M-am uitat mai nedumerită ca niciodată la Lucas, în timp ce el a apucat recalcitrant plicurile din mâna mamei mele. M-am ridicat din în picioare, și aproape am amețit din cauza vitezei, dar am ignorat și am dat să vorbesc.

"Ce sunt alea, Lucas?" Am arătat cu degetul spre acele plicuri din mâna lui, iar el nu mă privea deloc, ci se uita doar la plicuri dezorientat. "Spune-mi, Lucas, de ce ai plicuri de la Washington State Universiy?" Pe măsura ce observam că nu vrea să spună nimic, mă agitam tot mai mult și pulsul creștea.

"Nu sunt nimic." A spus într-un final, cu privirea ațintită pe orice altceva în afară de ochii mei.

"Minți. Mă minți pe față." Mi-am pus mâinile în șolduri, și am făcut un pas mai aproape de el, ca să-l fac să mă privească în ochi.

"Eu mă retrag..." Am auzit-o pe mama spunând, dar nu m-am concentrat deloc asupra ei, ci insistam doar pe Lucas care nu avea curajul să mă înfrunte.

"Las-o baltă, nu sunt nimic am spus." A plecat de lângă mine, și s-a așezat pe pat, ținând strâns de plicuri.

"Dă-mi să văd atunci." Am întins mâna, dar el s-a uitat la mine de parcă eram vreo nălucă. "Știu că minți, Lucas."

"De ce ești atât de sigură că mint?" A început să se răstească deja, și nu vreau să îmi imaginez ce va urma.

"Pentru că ai plicuri de WSU iar tu îmi spui că nu sunt nimic!" Gesticulez către plicurile din mâna lui.

"Pentru că nici eu nu știu ce sunt!" S-a ridicat din nou în picioare, intimidându-mă cu înălțimea sa.

"Deschide-le. Nu o să termin asta până când nu văd cu ochii mei ce sunt. Știi câte variante îmi fac în cap?" A tăcut. "M-ai auzit? Deschide-le!"

S-a uitat la mine ucigător câteva secunde, apoi apucase marginile unui plic furtunos și a tras de ele de parcă îl enervau. A scos hârtia dintr-un plic, și a despăturit-o la fel de vehement.

A început să citească, ochii săi fugind de la un rând la altul. Îi luse cam mult să citească, fapt care mă face să cred că a citit-o de mai multe ori.

După ce a terminat, s-a așezat pe pat, și și-a băgat fața între palme, încă ținând între degete hârtia.

"Ce?" Am întrebat neliniștită, vrând să știu ce a citit. "Ce e?" Am continuat, dar când am văzut că nu spune nimic, am luat chiar eu hârtia din mâna lui și am început să citesc.

Un singur cuvânt citit și deja am simțit că văd negru și că nu mai găsesc suficient oxigen ca să pot respira. ADMITERE.

Am citit printre rânduri, ca să ajung exact acolo unde trebuia. ADMIS.

Am aruncat foaia pe jos, și simțind cum mă ia amețeala, m-am așezat pe pat, la o distanță mică față de Lucas. Mi-am trecut degetele prin păr, și am început să respir greoi.

"Ai fost admis." Am îndrăznit să spun, iar el și-a lăsat capul pe spate și a oftat din toți rărunchii. "De ce nu ești fericit?" M-am uitat într-un punct fix pe podea, și știam că urma să încep să plâng fără oprire, dar eram atât de obosită mintal încât nu mă mai puteam ascunde.

"Pentru că știu că tu nu ești fericită." A spus, și chiar mi-a provocat un chicot răsuflat replica sa. Mai putea să spună așa ceva?

"De ce te prefaci că îți pasă dacă eu sunt fericită sau nu?" Am spus cu o voce atât de stinsă, încât nu sunt sigură că m-a auzit.

"Ce? De ce spui asta? Bineînțeles că îmi pasă dacă ești fericită." A încercat să se facă mai aproape de mine, dar m-am tras imediat. Nu aveam de gând să îi mai permit să se apropie, nu după asta.