Make me | 1

Capitolul 68

Blocul lui Allison și Justin arată la fel de straniu precum a rămas în amintirea mea. Pe bune acum, chiar nu înțeleg de ce zona asta e atât de stoarsă de viață, când de fapt nu este așa. E o zonă chiar populată, în ciuda a ce fel de bizarerie de cartier este. Îmi provoacă o neliniște mereu, și habar nu am de ce parcările din jurul blocurilor de aici sunt aproape pline. Niciodată nu le văzusem atât de aglomerate de mașini.

Am ajuns în fața blocului, și din nou, am găsit ușa crepețită, dându-mi de gândit cât de în siguranță se află oamenii ăștia în permanență. Mai deloc, adică.

Urcând scările către etajul 4, mi-am dat seama că s-ar putea ca Justin să nu fie acasă, iar eu să fi venit degeaba până aici. Sper că nu este cazul, pentru că nu am chef să străbat mii și mii de drumuri prin Seattle ca să dau de Justin.

Când am ajuns la etajul 4, am devenit confuză pe măsură ce realizam tot mai mult că sunetul puternic al muzicii venea din apartamentul lor. Să nu îmi spui că am intrat în toiul unei petreceri.

Ei bine, aveam un singur mod de a afla, deși eram deja 99,9% convinsă că ceea ce era dincolo de prag, era o petrecere. Mi-am strâns mâna într-un pumn micuț, și am bătut la ușă.

Era imposibil ca cineva să îmi audă bătăile inofensive cu muzica aia gălăgioasă, așa că neștiind ce să fac, am apăsat pe sonerie precum o nebună și am bătut cu pumnii în ușă.

Într-un final, spre fericirea și norocul meu, ușa s-a deschis vehement, iar Justin apăruse derutat în prag. Părul lui creț îi stătea exact ca de obicei, iar fața lui avea aceeași expresie serioasă, care îți dădea impresia că este supărat. Avea o cămașă gri, cu mici pigmenți albi, pe care îi puteai zări numai de la distanță apropiată. Cămașa nu era băgată în blugii săi negri, tăiați în genunchi, ci era lăsată lejer pe dinafară. Justin mereu a fost un adept al îmbrăcăminții nici prea classy, nici prea casual, dar îl prindea foarte bine.

"Mia?" Și-a ridicat sprâncenele uimit, exact cum mă așteptam, să mă găsească tocmai pe mine bătând la ușa lui în timpul desfășurării unei petreceri. Măcar Lucas mă putea avertiza că asta avea să mă aștepte, și poate că îmi luam o pereche de blugi, în loc să rămân cu fusta asta inocentă în carouri roz, mov, purpuriu.

"Bună." L-am salutat stânjenită, făcând un mic gest cu mâna. Abia acum observasem că ținea un pahar în mână, pe care îl dăduse pe gât și l-a aruncat undeva pe jos, prin apartamentul lui.

"Ce cauți aici?" Și-a lins buzele, îndepărtând lichidul de pe ele.

"Sunt bine, mulțumesc de întrebare." Am spus ironic, dar chiar și așa, seriozitatea lui era de neînmuiat. Acum înțeleg de ce locuiește în acest cartier sinistru.

Și-a scuturat capul de parcă abia acum s-a dezmeticit, și a făcut un pas în lateral, dându-mi cale liberă să intru.

"Intră." Mă îndeamnă, și deși ezit, am intrat înăuntru. Mă aștepta exact ce îmi imaginam eu, hărmălaie. Muzica dată la un volum alarmant, mulți oameni care se distrau cu câte un pahar în mână, iar în cazul băieților, cu câte o fată în brațe, multe chestioare aruncate pe jos, multe cupluri răsfirate peste tot care se sărutau și pipăiau intens...un haos, mai pe scurt.

Chestia asta mă aduce pe tărâmul amintirilor, când am dat târcoale pe la petrecerile de vineri a lui Lucas. În principiu, totul este identic, diferența este doar faptul că se aflau mult mai multe persoane, probabil pentru că spațiul generos din casa lui Lucas le permitea asta.

"Ai de gând să îmi spui ce te aduce pe aici?" E nevoit să îmi strige în ureche din cauza muzicii, și chiar și așa trebuia să mă chinui să îl înțeleg. "Unde e Lucas?" A continuat el, și chiar îmi părea rău că este rândul meu să îmi pierd vocea strigând prin tot tărăboiul ăsta.