Make me | 1

Capitolul 57

Sunetul unei căni sparte mă trezește din somnul strâmb pe care îl duceam. Atât de prost am dormit încât am o durere înțepătoare de cap, și fix sunetul acesta ascuțit îmi lipsea. 

Îmi deschid ochii cu repezeală, pentru a vedea ce tocmai s-a întâmplat, și o găsesc pe mama sprijinindu-se de masa de lemn de lângă ușă, având mii de cioburi la picioarele ei. Își ținea ochii închiși, de parcă ar încerca să se calmeze, deși nu pare deloc nervoasă.

O scanez ușor, cu niște pleoape grele, văzând că își poartă uniforma pentru servici. Părul ei pare dezordonat, spre deosebire de toate dățile în care încearcă să fie cât mai perfectă, și când își aduce privirea în direcția mea, îi observ fața complet naturală, fără pic de machiaj pe ea. Nu se străduise nici măcar să își acopere cearcănele proeminente, ceea ce nu îi stă în fire deloc.

"Scuze, nu voiam să te trezesc. Sunt așa neîndemânatică.." Se pleacă în genunchi, pe parchetul șlefuit, încercând să adune cu mâinile goale cioburile. "Trebuie să le strâng..imediat.." Murmură strângând cioburile în palma sa, cu prea multă neatenție.

"Mamă.." O strig, văzând clar că nu este în apele ei mai deloc, și îmi dă o stare proastă imediat. Ei bine, nu că ar fi fost ea bună oricum. Mă ridic în fund, simțind salteaua străină sub mine, și încerc să o fac pe mama să mă bage în seamă, căci nu se uită la mine.

"Ce stângace pot fi..oh, Doamne..cum am reușit să o sca.."

"Mamă!" Îmi ridic vocea, reușind într-un final să îi captez atenția, dar din păcate am făcut-o să își facă o mică tăietură pe deget. Trage aer printre dinți, usturătura făcându-și loc, și mă ridic din pat mergând în direcția ei când continuă să strângă cioburile. "Mamă.." De data aceasta spun cu mult mai multă blândețe, așezându-mă lângă ea în genunchi.

"Sunt în regulă." Îmi spune, dar eu nici pomeneală să o cred. Îmi pun mâna peste palma ei plină cu cioburi, și o împing în jos, oprind-o din a continua să facă ceea ce face.

Își închide ochii preț de câteva clipe, și trage adânc aer în piept înainte să își aducă ochii inflamați la mine. Arată extenuata. Stoarsă de puteri și energie. Este consumată până la ultima picătură, și nu aș putea să o învinovățesc.

"Știu că nu ești.." Spun, făcând-o să arunce cioburile din palma sa pe jos. Își trece mâna prin părul ei, fără să își deschidă ochii. Eu doar o privesc îngrijorată, și în același timp furioasă pentru felul în care se simte. Atât ea, cât și eu.

"Cum ar trebui să fac asta?" Își lasă părul să îi cadă înapoi, iar când își deschisese ochii, deja i-am ochit lacrimile care stau să cadă. Dacă am văzut-o pe mama mea măcar o dată să plângă, a fost un caz rar, de aceea acum, în starea vlăguită în care este, mă întristează să o văd așa. E puternică, știu asta, dar are o limită, ca orice om.

"Nu trebuie să mergi la servici, e Duminică." Mă fac mai aproape de ea, apucându-i umerii într-o mică îmbrățișare de întărire. Încerc să mă țin bine pentru ea. Încerc să îi dau puțină energie ca să continuie să fie o mamă bună. Ea mereu mi-a salvat pielea și m-a ajutat, acum e rândul meu.

"Spune-i asta șefului meu." Vocea ei gâtuită îmi dă un gust amar, și tot ce îmi vine să fac este să îi dau un pumn tatei pentru toată suferința insuportabilă adusă în familia noastră. "Cum ar trebui să dau ochii cu John?" Își pune mâinile pe față, încercând să își ascundă lacrimile, dar suspinele o trădează.

"Nu este vina ta pentru nimic, nu ai de ce să îți fie rușine." Încerc să o liniștesc, masându-i spatele de sus în jos.

"Mă tem că de data asta nu pot. Nu pot să îndur. Nu pot, pur și simplu. Încerc să fiu puternică pentru tine, dar nu pot..îmi pare atât de rău că trebuie să mă vezi în starea asta.." Când a început să plângă mult prea tare, iar cuvintele sale răsucesc cuțitul în rană, i-am sărit în brațe, încercând să o aduc la tăcere.