La Résistance

Capitolul 1

Fug, însă picioarele mele refuză, refuză să mă asculte, dar cu toate astea sunt obligate . Sunt obligate pentru că știu că dacă se vor opri își vor semna condamnarea la moarte . Mă adâncesc în pădure, nici gând să mă uit înapoi, aș face-o , dar conștiința spune altceva. Și brusc gândul mă domină iar . Încetinesc din ce în ce mai mult până când picioarele mele cedează și cad în genunchi. Vocile nemțești se aud de parcă aș fi sub apă. Mă gândesc dacă mai are rost să continui...Dar el ar fi spus altceva. Ar fi urlat la mine "Ridică-te odată! " și m-ar fi luat de mână fugind cât de repede ar fi putut. O voce se aude din ce în ce mai aproape, acesta fiind momentul în care m-am deșteptat și am luat-o la goană ca niciodată. "Hier! Ich sehe es!". Neamțul mă zărise, iar acum eram în și mai mare pericol. Deja nu îmi mai simțeam picioarele, din cauza vântului lacrimile mi se uscaseră pe obraji, iar fundițele din părul meu lung și blond erau pierdute demult. Era întuneric , îndeajuns de întuneric încât abia mai vedeam copacii. Gândurile îmi sunt întrerupte de o căzătură în gol. Mă rostogolesc până ajung iar pe sol drept. Rănile îmi sângerau acum și mai tare din cauza impactului cu pământul, dar nu aveam să plâng, nu aveam să urlu sau să îmi plâng de milă. Ci aveam să continui până când scăpam sau nemții mă prindeau, cel puțin aș fi știut că am dat tot ce am putut. Și din nou , amintirea lui mă acaparează. Urăsc asta! Îmi urăsc psihicul. În vremurile astea cei cu psihicul slab sunt cei ce vor muri primii. Sau...Sau poate nu era din cauza psihicului. Poate era din cauza amintirii. Noaptea asta...A fost numai vina mea. Puteam să îl salvez, puteam. Dar nu am facut-o . De ce ? Pentru ca sunt o lașă. Aș vrea să fi putut face mai mult. Nu putea fi nimic complicat. Doar o apăsare pe trăgaci și totul avea să se termine bine. În ce sens bine? El avea să rămână în viață, mai apoi să mă ia de soție și să ne fi petrecut restul vieții pe care îl mai aveam împreună. Cu siguranță nu ar fi fost tot restul vieții din cauza Războiului, dar am fi putut rămâne împreună. Reușesc să scap de acest gând și pentru prima oară mă uit în spate. Nemții nu au renunțat și știu că nu vor renunța până nu mă vor prinde. Poate ar fi renunțat dacă nu aș fi tras cu urechea, dar acum faptul e consumat. Aveau să mă prindă și să mă omoare. Cel puțin acum puteam fi alături de el pentru vecie. Observ că am avans față de nemți și mă opresc. Nu durează mult și aud din nou "Schneller!". Știam că vor mări pasul, așa că, fără să stau pe gânduri am fugit mai tare ca prima dată, din ce în ce mai tare până când ajung într-o zonă cu niște copaci foarte groși și cu niște coroane atât de mari încât abia reușeai să distingi coroana fiecărui copac. Cu speranța că îi pot pierde, fug și mai tare printre copaci. Văd din ce în ce mai încețoșat. Simt cum nu mai am aer și cad în genunchi. Inspir forțat și atât de tare încât îmi vine să tușesc. Inspir și expir cu viteza luminii, încercând să îmi revin pentru a-mi continua fuga, dar mă simt din ce în ce mai rău. Mă dezechilibrez și cad pe burtă. Simt răceala pământului pe piept, iar corpul meu se luptă să respire. Tot ce mai apuc să aud a fost "Wo ist er verschwunden?" , apoi un țipăt din ce în ce mai înfundat.