Fantazia (one shot) [+18]

5. Prietenul lui tati (I)

cap. 1

Oglinda poate fi cel mai mare dușman câteodată. Dar de cele mai multe ori privirile și cuvintele celor din jur pot să rănească mult mai mult. Sau pot să vindece.

De când eram mică mi-am auzit mereu cuvinte urâte legate de greutatea mea. Nu sunt cea mai grasă persoană, dar nu sunt nici perfectă. Am fundul și șoldurile mai mari decât respectă "legea" adolescenților, dar din fericire perioada de chin sper că s-a terminat. Am scăpat de școala generala, unde răutăcismele băieților care mă tachinau mai ales la orele de sport, spunând că eu am nevoie de ore suplimentare la sală, erau destul de dese, dar la liceu nu pot să spun că viața mea a fost ideală. Nu mai aveam parte de cuvinte urâte, însă nu eram nici la fel de curtată ca celelalte colege ale mele, mult mai slăbuțe și mai frumoase.

După ce am scăpat de acnee și formele mele au început să se definitivească, m-am simțit mult mai bine în pielea mea, mai ales după multe discuții cu mama, care m-a învățat să mă iubesc așa cum sunt. Dar nu am putut în tot acest timp să nu mă simt un pic singură, neavând parte de aceeași atenție din partea băieților, așa cum îmi doream.

Astfel m-am afundat în cărți și în școală. Am obținut cele mai mari note la examene și m-am bucurat de maturitatea mea alături de puținele persoane care o înțelegeau, în special familia. Am început să visez mai mult la viitor și mai puțin la un băiat care să mă iubească, în ciuda imperfecțiunilor mele fizice.

Am avut o singură relație, dar s-a terminat după puțin timp, însă alături de el mi-am pierdut virginitatea acum un an și mi-am dat seama că nu pierd mare lucru la capitolul sex. Așa că am preferat cărțile mai mult decât compania băieților care oricum preferau "fotomodele", nu grăsuțe ca mine, și nu prea aveai nici ce să discuți cu ei în afară de prostiile care le treceau prin cap.

Am încercat să fiu și de-a lor, să mă integrez în aceste grupuri, dar acum cu terminarea liceului, pot spune că nu mai trebuie să fac eforturi și să accept în jurul meu doar oameni care mă îndrăgesc așa cum sunt, fără să mă forțez să fiu pe placul cuiva.

Vacanța de vară a început și sunt decisă să ignor comentarile oricui și să port rochițele care îmi plac și la piscină costumul de baie care simt că îmi vine bine, nu care cred că ar fi pe placul cuiva. Sunt decisă ca vara asta să rup în două regulile și dacă vreau să port alb în loc de negrul care îmi subțiază talia, am să o fac cu mândrie și curaj.

Prefer culorile deschise și ținutele simple, nu mă îmbrac ca o sorcovă, dar vreau să transmit celor din jur pofta mea de viață pe care o am în această vară și care sper să nu mă părăsească nici după aceea.

Azi este ziua tatălui meu și foarte mulți invitați vor fi prezenți pentru a-l sărbători. Printre ei știu că va fi și Michael.

Eh, povestea cu Michael e simplă și cu mulți fluturi în stomacul meu. Este un vechi prieten de-al tatălui meu, dar mai tânăr ca el, diferența de vărstă între mine și el fiind de aproape 12 ani. Destul de mult, pentru o adolescentă de 15 ani cât aveam la momentul în care l-am cunoscut și m-am îndrăgăstit din prima clipă de chipul lui blând, de zâmbetul ștrengăresc și corpul mare și protector. Eram o pipernicită dolofană și atunci, cu coșuri pe față, dar nu mă puteam abține să nu îl urmăresc pe ascuns de fiecare dată când venea în vizită pe la noi.

M-a durut de fiecare dată când mi-a ciufulit bretonul, ca unui copil mic, arătându-mi clar că mă vede ca pe o copilă, pentru că asta eram de fapt. În timp comportamentul lui a rămas la fel de prietenesc, ca al unui unchi, chiar dacă eu eram în continuare o amorezată și mă înroșeam în obraji de fiecare dată când îmi făcea un compliment.