Fantazia (one shot) [+18]

11. Vecinul

Nu îl văd zilnic, dar mi-aș dori să am ocazia asta. Nu mă satur să îl privesc, cu toate că el nici nu știe că exist.

Este un bărbat frumos, mai mult ca sigur râvnit de zeci de femei și foarte probabil are câte una în fiecare seară. Înalt... ca niciun alt tip cu care am fost până acum, cu părul scurt, șaten închis și corp minunat plin de tatuaje, până și pe gât.

În fiecare noapte îl doresc lângă mine, atât de aproape cât să îi pot desluși desenele de pe trunchiul musculos.

Doar visez. Atât pot să fac.

Pentru că, în timp ce el se bucură de libertatea lui și viața fără responsabilități pe care cred că o are, eu sunt la polul opus: sunt o mamă singură și îmi cresc fetița în vârstă de două luni în acest cartier unde tocmai m-am mutat după un divorț urât.

Și uite că soarta mi l-a scos în cale pe acest vecin superb să îmi aducă flururi în stomacul meu de femeie obosită.

Din fericire mi-am angajat o bonă care mă ajută pe parcursul zilei în timp ce eu lucrez de la micul calculator pentru a aduce bani în casă. Mă descurc destul de bine, pentru că stresul banilor ar fi fost ultimul de care aveam acum nevoie. Îmi ajung orele pe care le petrec cu fetița mea Deea încercând să o liniștesc noaptea după crizele de colici.

Sunt obosită, plâng de cel puțin trei ori pe săptămână și fac tot posibilul să nu cad într-o depresie din care nu o să mai mă scoată nici dracu. Fac tot posibilul să rezist pentru copilul meu, pentru că sunt doar eu cu ea. Iar ea îmi aduce lumină în suflet cu fiecare zâmbet.

Dar apoi apare el și parcă uit de toate problemele mele. Fanteziile mele cu el sunt refugiul meu și chiar dacă știu că niciodată nu o să se uite la una ca mine, o mămică cu sânii lăsați și burtică după naștere, plus șoldurile cu un număr mai mare ca înainte de sarcină, când el probabil iese cu fotomodele sau ceva pe aproape de această perfecțiune.

Conștientă de această distanță dintre noi, îmi place totuși să visez la vecinul meu care locuiește în casa de vis-a-vis de mine, la nici cincizeci de metrii. Atât de aproape și totuși atât de departe...

Acum câteva zile, într-o duminică după-amiaza cand bona avea și ea săraca zi liberă, fetița mea s-a trezit să aibe o noapte foarte agitată și să continue în același stil și în ziua următoare. Plângea ea și plângeam și eu pentru că nu mai știam cum să o liniștesc. Într-un final a adormit, însă eu am continuat să plâng în singurătatea mea, dorindu-mi ca cineva să vină și să mă scoată din acea stare întunecată.

Mintea mi-a zburat la el și mi-am dorit ca lucuruile să se schimbe în secunda următoare.

El să vină la ușa mea să mă întrebe ceva și de-odată să îmi vadă tristețea din ochi.

- Ce s-a întâmplat? mă întreabă îngrijorat.

- O zi grea, răspund deloc surprinsă că primul nostru schimb de replici decurge atât de ușor.

- Cum pot să te ajut?

- Momentan nu ai cu ce. Am reușit să o adorm, spun ușurată.

Și atunci face un pas spre mine și mă ia în brațe. Mă strânge la pieptul lui mare și cald și îmi las o lacrimă să se prelingă pe obraz, cuprinsă de liniștea pe care mi-o oferă.

Pentru că, uneori, o îmbrățișare face cât o mie de alte lucuri.

În realitate am lăsat o lacrimă să curgă și din cauza visurilor mele imposibile. Niciodată nu o să am un astfel de bărbat.