Fantazia (one shot) [+18]

19. Oh là là ! Dorințe interzise (I)

Cap. 1 

Închid ochii și îmi las capul pe spătarul scaunului. Deja încep să văd în ceață, iar cifrele înșirate pe hărtiile de pe masa din fața mea, încep să danseze fără sens. Nici ochelarii nu par să mai mă ajute și pentru o clipă mă gândesc că poate e timpul să îmi fac un control, bănuind că lentila actuală nu mai este suficient de bună.

Amintindu-mi de ochelari, îi dau jos și îmi apăs încet pe nas, încercând să întind la loc pielea unde ei și-au lasat urmele.

Mă rup de zarva din jurul meu și ignor zgomotele de tacâmuri, pahare și farfurii, pe care colegii mei le fac în timp ce pregătesc restaurantul pentru deschiderea la ora 17:00. Seara este cel mai aglomerat moment al zilei, iar eu mai am trei ore să termin de verificat hărtiile și să anunț furnizorii ce mai am nevoie să îmi aducă.

În mare parte partea aceasta treabă este făcută de Chef, însă eu sunt o persoană care preferă să mai verifice personal aceste comenzi, cel puțin până când noul Chef, angajat de aproape o săptămână, va căpăta încredere că se poate descurca singur și cu partea aceasta de hârtii, chiar dacă la capitolul mâncare este extraordinar de talentat.

Nu mă deranjează să mă ocup eu de acest segment, chiar dacă asta înseamnă să rămân câteodată și până la închiderea restaurantului. Cum să mă deranjeze, când știu că fac asta pentru mine și pentru locul acesta minunat?

Era visul meu să am un restaurant și după mulți ani de muncă intensă în această industrie am reușit să îmi îndeplinesc visul, așa că azi, la treizeci și doi de ani, sunt mândra proprietară a unui restaurant cu specific franțuzesc, unde am încercat să aduc cât mai multe rețete adunate de la bunica mea, înainte ca eu să plec din Franța acum mai bine de doisprezece ani.

Am ajuns în New York împreună cu o prietenă și am început amândouă de jos, spălând vase la douăzeci de ani. Încet am furat și din secretele bucătarilor, iar în timp am ajuns să fiu managerul unor restaurante destul de celebre. Toată această experiență minunată m-a adus azi în acest punct, la o masă din propriul meu restaurantul, nu pentru că nu am un birou unde să mă întind cu toate aceste hărtii, dar pentru că îmi place să fiu aici, în centrul acestui spațiu luminos și modern, creat după indicațiile mele exacte.

Încă nu am câștigat o stea Michelin, dar cu noul bucătar, am mari speranțe că în maxim un an vom fi în celebrul ghid.

Gândul mă face, ca de fiecare dată, să zâmbesc și cheful de muncă îmi reapare. Deschid ochii să mă apuc din nou de treabă, dar în fața mea stă cineva, nemișcat și bănuiesc că este de ceva timp lângă mine, studiindu-mă.

Am nevoie de câteva secunde să îmi ajustez privirea din cauza luminii difuze la această oră, dar imediat observ chipul senin și zâmbetul cald al unuia dintre ospătarii. Javier.

Javier... Hmmm....

Nu știu ce a fost în capul meu când l-am angajat. Cred că am fost captivată de zâmbetul lui, că nu îmi amintesc să mă fi uitat prea mult la CV. Între timp am descoperit că este un băiat foarte deștept cu potențial să facă mult mai multe cu viața lui, și totuși el vrea să lucreze în restaurantul meu. Știu din surse sigure că a primit oferte mult mai bune, dar le-a refuzat. E un băiat la vreo douăzeci și opt de ani, înalt și cu un corp frumos clădit, dar nu intimidant, ci mai degreabă îți inspiră un sentiment de protecție, ștind că nu este nici un schilod, dar nici un tip plin de mușchi ce pierde zilele pe la sală. Oh, și are un fund perfect, care știu sigur că mi-a făcut multe cliente să se reîntoarcă în restaurant datorită lui.

Dar acum, probabil din cauza oboselii, sunt un pic pierdută în ochii lui negrii care sclipesc jucăuș, apoi îmi mut privirea spre o șuviță maro ușor cârlionțată, căzută pe frunte. Buzele îi sunt pline și ademenitoare, mai alex acum când schițează un zâmbet misterios, care mă face să clipesc repede, luându-mi ochii de pe bărbatul cu tenul măsliniu și fin din fața mea.