Fantazia (one shot) [+18]

30. Prințul (I)

cap 1.

Adam

Sunt un bărbat care privește mereu în față. Spatele îmi este apărat de oameni de încredere, iar ce trece pe lângă mine, nu mă interesează. Nu am timp de pierdut cu prostii, iar gândurile îmi sunt ocupate de problemele comunității pe care o conduc. Să fii fiul unic al regelui țiganilor din zona asta, iar toate responsabilitățile să pice pe umerii tău la nici douăzeci și opt de ani, pentru că adevăratul rege are probleme de sănătate și trebuie să se odihnească, nu e ușor. Din fericire fac asta de când mă știu, iar tata continuă și acum să mă ghideze, fiindu-mi de un real ajutor.

Am plecat din Romania acum zece ani, iar comunitatea dezvoltată aici în Italia a crescut destul de mult în acești ani. Pe lângă manevrele pe care le facem de obicei, cel mai important este să ne protejăm oamenii.

Ne-am stabilit într-un orășel mic, ajutând destul de mult la dezvoltarea lui cu micile afaceri pe care unii dintre noi le-au deschis în zonă, dar chiar și așa, locuitori născuți aici ne privesc cu suspiciune și, uneori, cu teamă.

Nu au motive, pentru că noi nu le-am făcut niciodată rău și nici nu avem de gând să ne stricăm relațiile cu cei alături de care locuim, dar cel puțin în ceea ce mă privește pe mine, continuu să mă lovesc pe privirile ascunse și temătoare ale celor în acest mic orășel.

Unul dintre oamenii mei de bază a spus că este din cauza faptului că nu zâmbesc, însă răspunsul lui nu m-a făcut să îmi schimb cu nimic atitudinea, continuând să privesc... în față.

Dar totul s-a schimbat într-o clipă, când ceva mi-a atras atenția pe geamul mașinii în care mă aflam. A fost pentru prima dată când am privit cu atenție în lateral, la un grup de tineri, care loveau o fată căzută la pământ.

- Oprește mașina! Am urlat la Marian care părea vrăjit de melodia de la radio, în timp ce conducea mașina în care ne aflam.

A tresărit, dar a tras imediat mașina pe dreapta, uitându-se confuz la mine cum sar din mașină și mă întorc spre aleea dintre blocurile scunde, unde se petrecea scena. L-am auzit cum mă urmează la un pas în spatele meu, iar când am dat cu ochii de grupul respectiv, a mârâit nervos, înțelegând intervenția mea.

Două fete și un băiat erau deasupra unei fete cu părul blond deschis și foarte lung, ce stătea pe o parte cu genunchii strânși la piept, încercând să se ferească de loviturile de picioare care veneau din partea celor trei, mai ales a unei coafate cu părul aproape la fel de blond, dar cu mult machiaj pe chipul ei.

Toți patru purtau aceeași uniformă, ceea ce m-a făcut să îmi dau seama că sunt studenți la colegiul din oraș.

Atacul celor trei a încetat în clipa în care ne-au simțit prezența, iar chipurile lor au devenit albe când m-am oprit la mai puțin de doi metrii de fata căzută pe jos.

- Nu este treaba ta, țiganule! Mi-a aruncat blonda bătăușă, făcându-mă să îmi ridic privirea încruntată spre ea.

- Nu ești sănătoasă? Nu știi cine e ăsta? Am auzit-o pe prietena ei șoptindu-i panicată, în timp ce lângă ele a venit imediat și băiatul cu față de fotbalist, încercând să le tragă de braț pentru a se îndepărta, însă chipul lui părea la fel de speriat.

- Ba știu cine e! Dar și el trebuie să știe cine e tatăl meu.

Ridic o sprânceană scârbit. Nu știu cine e tatăl ei, dar sigur nu este unul dintre oamenii din oraș care sunt cu adevărat importanți, pentru că eu îi cunosc pe toți aceia, inclusiv familiile lor. Iar blonda asta enervantă nu îmi pare deloc cunoscută.

Dar geamătul surd a celei de pe jos mă readuc în peisaj.

- Dispăreți acum sau vă fac eu să dispăreți de tot, le-am zis cu vocea groasă.

Fac timizi câțiva pași pentru a se îndepărta, însă Marian mârâie tare la ei, iar cele o sută douăzeci de kilograme ale lui acumulate după ce s-a retras din box, îi fac pe aceștia să o rupă la fugă.

Mă las imediat pe un genunchi lângă fata aproape inconștientă, care nu pare capabilă să se ridice. Îi dau părul de pe ochi la o parte cu o pereche de safire verzi mă privesc confuză, înainte ca pleoapele să îi cadă grele și să leșine.

Clipesc ca un amețit, de parcă m-a tras după ea în somnul ei obosit, cu acei ochi minunați. Nu cred că are mai mult de șaptesprezece sau optsprezece ani, dar nici nu pot să garantez că e mai mică, și poate e abia în primul an la liceu.

Fără să mai stau pe gânduri, îi ridic corpul micuț de pe jos și o port pe brațe spre mașină.

- Cheamă doctorul la vilă. Să fie acolo până ajungem noi, îi spun bărbatului din urma mea.

- Nu o ducem la spital?

- Or să creadă că e vina noastră. Nu am chef de dat declarații pe la poliție.

Mormăie ceva în urma mea, dar când îmi deschide ușa, îl văd pe bărbatul de aproape patruzeci de ani privindu-mă cu grijă.

- Adam, ai grijă ce faci.

Pufăi ușor și urc pe bancheta din spate cu fata leșinată încă în brațele mele. Nu îmi vine să îi mai dau drumul. Este mică și pielea ei fină de pe picioare îmi face stomacul să tremure.

Mă încrunt. Este o minoră, cel mai probabil. Ce dracu' e în mintea mea să mă implic în problemele ei?

Dar în timp ce mintea mea mă ceartă, sufletul se calmeză simțind-o aproape și simțindu-i respirația cum i se liniștește după ce lacrimile i-au scăldat chipul în timpul atacului.

Trebuie să aflu povestea acestei fete cu ochii verzi.

*******

Sunt într-o perioadă în care am o slăbiciune pentru Michele Morrone, așa că nu puteam să ratez ocazia de a-i dedica o povestioară.  🥰