Marko

Capitolul 10

,,Când glonțul îți intră în cap, ce mai contează motivul?''

Mă uit pe geam în gol, lăsând gândurile să plutească liber. Trag adânc aer în piept, zâmbesc și privesc din nou cerul plin de stele. Luminile mici și strălucitoare din noapte par să îmi vorbească într-un limbaj pe care nu-l pot înțelege complet, dar care îmi aduce un sentiment de liniște.

— S-a întâmplat ceva, Stormy? întrebă brunetul, apropiindu-se și punându-și capul pe umărul meu. Își înfășoară brațele în jurul meu, creând un cocon de căldură și siguranță.

— Nu! Doar priveam stelele, îi răspund simplu, lăsându-mă în voia momentului.

De ce stelele sunt mereu împreună, iar noi oamenii suntem atât de singuri? De ce ele se întâlnesc mereu, își continuă dansul pe cerul nopții, iar noi suntem atât de departe unii de alții, cu viețile noastre fragmentate și adesea singure?

— Tu ai o întreagă constelație în privire, iar eu mereu am fost pasionat de stele, spune Marko, cu un ton blând, ce sugerează o profunzime pe care nu am observat-o până acum.

— Nu te-am văzut niciodată privind stelele, Marko, spun eu, întorcându-mă către el și zâmbindu-i frumos, dorind să văd cum se reflectă lumina stelelor în ochii lui.

— De când te-am găsit pe tine, adevărul e că nu le mai privesc pe cele de pe cer, mărturisește el, apropiindu-se și băgându-și o mână prin părul meu, ca și cum ar căuta ceva ce doar eu pot oferi.

— Atunci privește-le acum și spune-mi că iubirea noastră va fi la fel de infinită ca ele. Nu mă face să mă îndrăgostesc de tine, dacă știi că vei pleca, îi spun, înfășurându-mi mâinile în jurul gâtului său, simțind cum pulsul lui crește la atingerea mea.

— Nu voi pleca. Cele mai grave sentimente din viață sunt când pierzi singura persoană pe care ai vrut-o vreodată, iar eu te-am vrut de la început. Și crede-mă când spun că am nevoie de tine, chiar am nevoie, îmi răspunde Marko, cu o sinceritate care mă surprinde.

Nu am vrut să mă îndrăgostesc de el. Când am auzit despre numărul mare de fete cu care a umblat și cum le schimbă în fiecare seară, mi s-a părut că iubirea pentru el este doar un joc. Acum, însă, privesc strălucirea din ochii lui și văd că acei ochi, în care acum ceva timp vedeam doar un deșert rece, sunt plini de emoție și dorință adevărată. Iubirea este complicată; dintr-un „nu vreau” se transformă într-un „te vreau” în doar 10 secunde. Sper doar să nu regret că m-am lăsat furată de el, căutând în el ceva mai profund decât am crezut vreodată că va fi posibil.

— Ce s-a auzit? Tresar în brațele lui Marko când un sunet pătrunzător răzbate dinspre ușa de la intrare. Fără să vreau, îmi strâng degetele în mâneca cămășii lui, căutând un punct de sprijin.

— Cred că a venit doamna Eliza, mă liniștește Marko, zâmbind scurt în timp ce se îndreaptă spre ieșire. Mă lasă să-i urmez mișcările cu privirea, iar eu mă gândesc la ce fel de femeie ar putea fi cea care a avut grijă de el în trecut.

Marko deschide ușa ușor, iar pe scările negre din față stă o femeie cu părul cărămiziu, brăzdat de câteva fire albe, îmbrăcată într-o bluză albă cu broderie și pantaloni eleganți. Privirea ei e caldă și blândă, iar ochii albaștri, senini, transmit o bunătate rară.

— Bună seara! spune doamna Eliza, iar vocea ei caldă răsună neîntârziat în tăcerea casei.

— Bună seara! Bine ați venit! Intrați, o invită Marko cu același respect în glas, deschizând larg ușa și făcându-i semn să intre.