Marko

Capitolul 15

,,Într-o zi vom înlocui mesajele și vom vorbi nopți întregi unul lângă altul."

 
Este o noapte mohorâtă, cerul înecat în nori întunecați, iar ploaia lovește asfaltul cu furie. Vântul bate puternic, amestecând sunetele stridente ale orașului cu tunete ce păreau să zguduie întregul pământ. Am ieșit în grabă din casă, nici nu știu de ce, dar un sentiment neliniștitor îmi apasă pieptul. M-am îndreptat spre parcarea din apropierea casei, locul părea părăsit și învăluit într-o atmosferă sumbră. Plouă torențial, iar stropii grei se izbesc de pământ, creând mici bălți în jurul meu.

Am zărit câteva siluete în depărtare, umbre confuze, dar familiare. Inima mi s-a strâns când mi-am dat seama cine erau: Marko și prietenii lui. Se aflau în mijlocul unei lupte violente, înconjurați de niște tipi dubioși, fețele lor distorsionate de furie și sete de răzbunare. Erau cel puțin cinci inamici, toți masivi și amenințători, iar Marko și băieții lui păreau să fie într-o bătălie pe viață și pe moarte. Sângele mi-a înghețat în vene. Era ceva atât de brutal, atât de real, încât nu știam cum să reacționez.

Încerc să îi strig numele lui Marko, dar vocea mea este înghițită de furtuna de afară. Fiecare lovitură pe care o primea sau o dădea părea să răsune în mintea mea, ca un ecou interminabil. Mâinile mi se încleștează de frică, iar picioarele nu vor să se miște din loc. În fața ochilor mei, unul dintre prietenii lui Marko a fost trântit la pământ, dar într-o fracțiune de secundă, Marko a ripostat cu o furie nemăsurată. L-am văzut pe unul dintre atacatori prăbușindu-se, inamicul principal, întins lat pe asfaltul ud, sângele curgându-i din nas și buze. Lupta părea să se fi terminat.

Am simțit un val de ușurare, dar numai pentru o clipă. În mijlocul ploii torențiale și al întunericului, Marko m-a văzut. Ochii lui, încă furioși și plini de adrenalină, m-au țintuit pe loc. S-a ridicat încet, respirând greu, fața și mâinile acoperite de sânge. Se apropia de mine, pas cu pas, iar fiecare mișcare a lui părea să facă aerul din jurul meu să devină tot mai dens. Ploaia părea să încetinească, iar zgomotul acesteia dispărea pe măsură ce el se apropia, ca și cum întreaga lume se concentra doar asupra noastră.

— Ce cauți aici, Stormy? a întrebat el cu o voce gravă, parcă mai rece decât ploaia care ne uda.

Am rămas mută, ochii mi se umpleau de groază. Nu știam ce să spun, nu știam ce să fac. Nu putea fi real, nu așa. Îmi simțeam inima bătând nebunește în piept, iar cuvintele nu se legau. Era atât de aproape acum, încât puteam vedea fiecare picătură de sânge care i se prelingea pe față, amestecându-se cu apa ploii.

Marko se apropia încet de mine, privirea lui întunecată și plină de furie mă paraliza. Stropii de ploaie se loveau de el, dar nu părea să-i pese. Mi-era frică. Niciodată nu l-am văzut așa. Aproape că nu-l recunosc.

— Ce cauți aici, Stormy? întrebă din nou, de data asta vocea lui părea mai joasă, dar cu o notă de amenințare, ca și cum nu era deloc bucuros să mă vadă acolo.

Am înghițit în sec, cuvintele refuzau să-mi iasă din gură. Sunt încă blocată de șocul a ceea ce tocmai am văzut. Am încercat să mă adun, dar vocea mea era slabă și nesigură.

— Am... am venit să te caut, am auzit... n-am știut că ești aici, nu știam ce faci...

Ochii lui s-au întunecat și mai mult. Părea înfuriat, dar nu spunea nimic. Tăcerea dintre noi devenea tot mai apăsătoare.

— De ce te bagi? continuă el, apropiindu-se amenințător. Trebuia să stai departe. Nu trebuia să fii aici.

M-am retras instinctiv cu un pas în spate, dar nu puteam să-l las așa. Nu putea fi vorba de același Marko pe care îl știam. Nu putea fi adevărat.