Sweet Taste | P. Jm - Primul Volum |

Capitolul 3

     Coborâm repede și deschidem ușa. Nu era nimeni. Minhyuk dă să închidă ușa, dar îl opresc, deoarece observ un plic alb pe covorașul din fața ușii. Băiatul se oprește, iar eu mă aplec și înșfac plicul. Îl deschid și văd un scris foarte familiar.

"Dragă iubito,

Știu că am fost dur cu tine și știu că nu am știut să te apreciez. Am stat să mă gândesc și vreau să-ți spun că eu încă am sentimente pentru tine și regret tot ce s-a întâmplat. Doresc să știi că m-am despărțit de Charlotte numai pentru a continua relația cu tine. Ieri am venit acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Ba chiar casa noastră era goală. Pânzele de păianjen acoperă colțurile, iar mucegaiul a început să se extindă. Aveam să-ți spun toate astea față-n față, însă din nefericire nu am dat de tine acolo unde am crezut că vei fi. Sper să ne vedem curând.

Al tău iubit, Fabri"

"Nu-mi vine să cred! Fabri a rămas o persoană la fel de groaznică." gândesc eu.

     Cum putea să-mi mai vorbească așa de dulce după tot incidentul din primăvară cu... tata? îmi mijesc ochii, amintindu-mi cu tristețe vremurile acelea.

Amintire

     Intru pe ușa spitalului și mă duc în grabă spre lift. Urc două etaje și caut camera unde era tata internat. "Numărul 271". Alerg până ajung aproape de ușă, când îl aud pe Fabri cum țipă la tata.

"Ce a mai făcut de data asta încât s-a ajuns iar la ceartă?"

     Intru în cameră, iar discuția se termină dintr-odată. Tata îmi aruncă o privire extrem de surprinsă înainte de a-mi vorbi tare și răspicat :

      - Sara, din momentul acesta nu mai vreau să te văd cu acest om oribil! Un gunoi de om.

     Când am auzit acele cuvinte, simțeam cum mi se strânge stomacul. Știam că tata se certa mereu cu iubitul meu, însă niciodată nu s-a ajuns la asemenea vorbe.

     - Este un nenorocit care profită de tine! Asculta-mă! Nu mai fii așa o fraieră!

     - Nu iubito, asculta-mă pe mine fiindcă nu-ți vreau răul! îmi spune Fabri, uitându-se lung la mine.

     - Ce tot zici acolo!? Tocmai tu îi vrei binele!? Așa de mult o iubești ai înșelat-o în tot acest timp! Chiar dacă sunt în spital, încă pot să-ți fac viața un coșmar, Fabri Enzo!

     Amuțisem. Ce tocmai auzisem? Nu, nu poate fi adevărat... Îmi îndrept privirea spre iubitul meu care acum stătea rezemat de pervaz, încă ținându-și furia în el și spun :

     - Are dreptate? Spune-mi că a înțeles greșit și că tu nu ai face așa ceva niciodată. Spune-mi că nu m-ai înșelat în tot timpul ăsta.

     Fabri nu spuse nimic. Până și tăcerea înseamnă ceva. Mă încrunt la el, așa că într-un final bărbatul cedă.

     - Normal ca a înțeles greșit! A băgat minciuni între noi ca de fiecare dată, Sara.

     Deja nu mai puteam să mai văd clar. Privirea mi se încețoșă așa că am ieșit repede din cameră. Mă simțeam rău din cauza situației în care mă aflam. Stau nemișcată preț de câteva secunde până când îl văd pe Fabri cum vine și mă ia în brațe.

     - Să nu crezi ceea ce a spus tatăl tău. Eu pe tine te iubesc și nu te-aș face niciodată nefericită! zise el uitându-se în ochii mei. Mai bine te-ai duce acasă și te-ai odihni. Nu arăți deloc bine.

     Îl iau în brațe și dau din cap. Mă despart de îmbrățișarea lui și dau să plec. După ce ies din spital, observ că geanta cu care am venit nu era la mine. Mă întorc din drum și urc înapoi la tata. Ciocăn la ușă dar nu îmi răspunde nimeni. Intru ușor încât să nu-l trezesc pe tata, în caz că doarme. Apuc poșeta care se află pe masa de lângă pat.

     "Când am pus-o eu acolo?"

     Închid în liniște ușa, ieșind pe hol grăbindu-mă să ajung mai repede acasă unde mă așteptă patul meu moale și confortabil.

     Când ies din lift, văd pe cineva cunoscut. Fabri vorbea cu asistenta tatălui meu. În momentul acela, discuția la care am luat parte, îmi răsună în minte.

"Chiar mi-ar face așa ceva?"

     Mă ascund după un perete mai aproape de ei astfel încât să le pot auzi mai bine conversația. E în zadar, fiindcă tot ce puteam să descifrez erau cuvinte care nu aveau nicio noimă. La un moment dat, văd cum Fabri se îndepărtează de ea și se duce spre mașină.

"Vom avea multe de discutat domnule Fabri. Așteaptă numai să ajung acasă."

     Într-un final, ajunsesem acasă și vorbisem cu el. Mereu își susținea ideea că el nu a intenționat nimic așa că am încetat să mă stresez în privința acestui lucru, însă în dimineața următoare, primisem o veste cruntă. Tata murise.

     Am stat o perioadă să mă gândesc care ar fi fost cauza, dar tot nu-mi dădeam seama. Mai târziu, mama a aflat cauza morții: asistenta cu care vorbise cu Fabri în ziua aceea era cea care-l deconectase pe tata de la aparatura spitalului. Totul a fost planificat. De el. Și s-au iscat multe certuri atunci... Ba chiar Fabri intrase la închisoare și bine a fost. Se gândise că dacă tata nu-mi va mai spune ce tâmpenii făcea pe la spatele meu, am fi putut trăi fericiți. Iar în legătură cu relația pe care o mai avea cu altă fată, ei bine era Charlotte, asistenta.

Sfârșit de amintire

     Fabri niciodată nu mi-a lăsat impresia că ar fi genul de om care ar face o asemenea chestie. E încă dificil pentru mine să numesc toată întreaga situație, dar știu că niciodată nu-l voi ierta pentru ce a făcut întregii familii. Sunt pur recunoscătoare pentru faptul că Minhyuk a fost lângă mine și m-a ajutat să trec prin perioada aceea.

     Fabri este un bărbat de aproximativ 28 de ani, păr de un negru extrem de strident, barbă de aceeași culoare, ochi căprui. Daca nu l-aș fi cunoscut atât de bine, aș fi zis că este un om de afaceri care deține un întreg district împreună cu tatăl său. Propriul său avocat. Însă m-am înșelat în privința lui în totalitate. Nu era nici pe aproape din ce mi-aș fi imaginat.

     Simt o mână pe umărul meu, făcându-mă să tresar.

     - Totul ok acolo jos?

     - Nu-mi vine să cred că razi pe seama înălțimii mele chiar acum!

     - Dar ce are, drăguțo? îmi răspunse el făcând un mic botic, arătându-mi că fusese deranjat de remarca mea.

     - Nu sunt așa de pitică încât să faci glume pe seama asta! spun eu încruntându-mă la el.

     - Ești mai mică decât mine!

     - Prama-

     - A nu, nu! De data asta nu. Ia zi, ce ai tu aici? spune și-mi smulge foaia pe care acum câteva secunde o aveam în mână. Începe să citească mărindu-și ochii de fiecare dată când vede ce este afișat pe hârtie. Nu termină de citit și într-o fracțiune de secundă rupe foaia în mai multe bucăți.

     - Să n-o mai văd, zice îndreptându-se spre coșul de gunoi.

     - Acum vezi la ce mă uitam, spun eu. Mâinile începeau să-mi tremure, iar mintea îmi era acaparată de gânduri.

     - Hai să nu ne agităm, Sara. E doar o scrisoare tâmpită. Numai să ajungă la tine și ai să vezi ce o să se întâmple.

     - Ai dreptate... Dar daca se întâmpla ceva cu mam-

     - Doar ignor-o! Nu are cum să trimită o scrisoare la o adresă pe care nu o știe.

     Deodată claxonul autobuzului se aude în liniștea mirifică a nopții, semn că trebuie să plecăm.