În liniștea pădurii

Capitolul 8 - Max

Încă o dată, m-a lăsat mut și cu ochii în soare. Când am văzut-o în supermarket, am știut că trebuie să profit de ocazie. Am încercat în toate felurile să îi atrag atenția. M-am tot învârtit în jurul ei, am oftat zgomotos din cinci în cinci secunde, ba chiar m-am călcat de bunăvoie cu căruciorul peste picioare. Nimic. Nada.

Nu vă mai povestesc despre ce am cumpărat. Când am ajuns acasă cu cumpărăturile, m-am bucurat că locuiesc singur. Cine ar fi văzut conținutul pungilor ar fi zis că sunt nebun. Am acum vreo șase tipuri diferite de cereale, iar eu nu mănânc cereale. Pe lângă asta, am cumpărat suc de morcovi, vreo două kilograme de usturoi, suficient cât să-mi ajungă o viață, ceva ce arată ca niște legume, dar de fapt sunt fructe, și chiar și ceva cosmetice, majoritatea de damă. Și multe alte lucruri de care nu am nevoie, dar ați înțeles ideea. Iar eu intrasem să îmi iau țigări și niște bere.

Am sperat ca după tot spectacolul să obțin măcar numele ei. În schimb, ea s-a urcat în mașină și a plecat. Măcar de data asta am văzut-o, și am putut să o analizez mai bine. Dumnezeule, ochii ăia... de parcă toate oceanele s-au adunat în ochii ei. Sau nu, cred că mai degrabă m-au dus cu gândul la doi ghețari, pentru că nu am găsit nicio emoție în ei atunci când privirile ni s-au întâlnit, chiar și pentru scurt timp.

Și nu știu ce naiba am de mă bâlbâi așa pe lângă ea. Nu sunt un timid. Ba chiar deloc. Dar prezența ei mă intimidează, cred. Altfel nu îmi explic de ce nu îmi găsesc cuvintele. Auzi tu, "mă ajuți să aleg un balsam de rufe"? De unde am scos-o pe asta, tare nu știu, dar îmi venea să-mi dau singur două palme când am auzit ce-am scos pe gură.

Am ajuns acasă și am adormit visându-mă pe undeva pe la Polul Nord, printre ghețari.

Azi dimineață, m-am trezit un cu totul alt om decât ieri pe aceeași vreme. Sunt odihnit și bine-dispus, iar faptul că este weekend îmi dă o stare și mai bună. Am de gând să văd ce e cu laptopul domnului Ross, și să mai testez un joc, dar toate astea după micul dejun.

Acum, e timpul pentru plimbarea de dimineață, iar apoi mătușa Alice mă așteaptă la masă, ca de fiecare dată. Nu e ca și cum eu nu știu să gătesc. Bine, nu sunt vreun bucătar foarte iscusit, dar nici nu mor de foame. Dar micul dejun la mătușa mea este deja tradiție, și este unul dintre momentele mele preferate din zi.

Ochii roșii și înlacrimați ai femeii care și-a dedicat ultimii șapte ani pentru a mă ajuta să devin omul care sunt astăzi mă întâmpină imediat cum intru în casă.

— Ești bine? o întreb panicat cuprinzând-o în brațele mele. Ce s-a întâmplat?

     — Of, scumpul meu băiat, prin câte să mai treci și tu? mă întreabă ea îndepărtându-se de mine numai cât să îmi poată mângâia obrazul.

— Mătușă, mă sperii. S-a întâmplat ceva cu tine?

— Nu, nu cu mine, Max, spune și lasă privirea în jos, clătinând ușor din cap.

— Atunci? întreb și mă încrunt atunci când încep să realizez încotro duce această discuție.

Părinții mei. Sau cei care m-au crescut până la șaisprezece ani, ca apoi să mă alunge într-un orășel uitat de lume, pentru a își putea lua viața de la capăt, fără "o povară" ca mine. Nu am înțeles niciodată de ce m-au considerat așa, am fost un copil cuminte și un adolescent normal. Am făcut prostii, ca orice băiat de vârsta mea.

Am fumat chiștoace de țigări în scările blocurilor, am luat bani din portofelul mamei pentru o bere sau două, și am ajuns și în patru labe acasă. Dar am avut mereu note bune la școală, și mi-am respectat mereu promisiunile.

Tatăl meu a fost mereu indiferent în ceea ce m-a privit. Nu i-a păsat niciodată de notele mele, de nevoile mele, de multe ori mă întreb dacă măcar știe câți ani am. Mama în schimb, a fost suficient de dură cât să ocupe și rolul de tată. Am primit cele mai aspre pedepse pentru cele mai mici boacăne. De exemplu, când aveam opt ani, am spart din greșeală una din vazele mamei. Pentru asta, timp de o săptămână nu am avut voie să ies din casă sau să primesc vizite în afara școlii.

      Așa că în momentul în care am pus piciorul în Ashton, mi-am jurat că nu îmi va mai păsa de ei, așa cum nici lor nu le-a păsat de mine.

      — M-a sunat tatăl tău, Max, îmi spune printre suspine după câteva momente în care m-a privit cu căldură. Mama ta...face o pauză și suspină...mama ta a murit, Max.

      Și atunci, de ce mă simt de parcă tocmai m-a călcat un tren? Picioarele mi s-au transformat în gelatină, și în jurul meu totul este în ceață. Ochii mă înțeapă, și aud mii de voci care îmi strigă același lucru : "Mama ta a murit!" .

       Exteriorizarea sentimentelor nu a fost niciodată punctul meu forte. Nu știu cum să fac față emoțiilor, și în general încerc să le ascund în spatele unor glume. Dar atunci când acestea mă sufocă, aleg să fiu singur. Să mă închid în mine, și să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate găsi. Pădurea!

      O sărut pe Alice în creștetul capului, și îi murmur slab un "sunt bine", apoi ies grăbit din casă, mă urc pe motor și conduc fără oprire până la marginea orașului, acolo unde mă așteaptă oaza mea de liniște.

     În primele zile aici, simțeam că mă sufoc. Ashton este mai mic decât cartierul în care locuiam în Londra, iar mătușa și unchiul meu, neavând copii, m-au sufocat cu atenție. Știu că tot ce voiau era să mă scoată cumva din starea de depresie în care intrasem, dar era prea mult. Așa că fugeam de acasă, și veneam aici, în locul meu special.

      Mă așez la baza copacului bătrân de pe malul râului, și dau frâu lacrimilor pe care le-am stăpânit cu greu până aici.

      Mă gândesc la mama. La faptul că oricât de mult mi-am impus să o urăsc, în adâncul meu am iertat-o de mult. Pentru că am înțeles că toate acele pedepse erau menite să mă învețe să îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele. Am înțeles că toate cuvintele dure nu au însemnat că nu mă iubește, ci era modul ei de a mă ajuta să devin un bărbat puternic. Am înțeles că este greu să crești un copil pe care soțul tău nu și l-a dorit.

„ Când totul în jurul tău se destramă, închide ochii și respiră."

Acestea au fost cuvintele pe care mama mi le-a șoptit în ureche atunci când m-a îmbrățișat pentru ultima oară, înainte să mă urc în tren. Eram supărat, confuz, dezamăgit, mă simțeam inutil și abandonat. Toată lumea se prăbușea în jurul meu, așa că lacrimile din ochii mamei m-au lăsat rece.

Cu timpul, m-am convins că acele lacrimi, cât și ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat, au fost felul ei de a îmi arăta că regretă. Mi-am impus că tata este singurul personaj negativ din viața mea, cu care mama s-a luptat până ce a rămas fără puteri. Cred că așa mi-a fost mai ușor să trec peste acea perioadă.

Și poate că este mai bine că nu voi afla niciodată
adevărul. Nu că aș căuta să îl aflu.

Am reușit să îmi programez mintea să lase trecutul în urmă, și mi-am creat un fel de lume a mea, unde nimic nu mă poate învinge.

Cu toate astea, așa cum și cel mai bun joc video are măcar o mică eroare, și în lumea mea există imperfecțiuni. Momentele în care cedez. Ca acesta.

Așa că stau aici, în mijlocul pădurii, și îmi vărs toată durerea prin lacrimi. Mâine voi fi din nou Max, cel care mereu zâmbește, și pe care nu îl poate atinge nimic. Astăzi însă, sunt Maxwell, adolescentul rănit de acum șapte ani, care plânge ca o fetiță în mijlocul pădurii.

Hei, ce faceți? A fost un capitol puțin mai trist, dar vreau să vedem și cealaltă parte a lui Max. Cum vi s-a părut?

Xoxo🖤