Mă așez pe pământul umed, îmi sprijin spatele de piatra rece și analizez locul în care mă aflu. Este liniște. Mă întreb cum poate un loc care înghite atât de multe lacrimi să fie atât de liniștitor. Și apoi mă întreb de ce am venit aici. Nu este ca și cum aș mai putea primi vreun răspuns acum.
Înmormântarea mamei a avut loc acum două zile, dar nu am putut fi prezent. Nu am vrut. Nu pot să dau ochii cu tatăl meu, pentru că nu știu cum aș reacționa. M-am gândit și răzgândit de o grămadă de ori, dar într-un final am decis să mă urc în primul avion și să vin să o văd. Să îmi iau rămas bun de la cea care mi-a dat viață.
— Te iert, mamă. Chiar dacă nu mi-ai cerut niciodată asta, te iert, pentru că am nevoie să mă eliberez de o parte din durerea pe care o port în suflet. Te iert că nu ai avut puterea să lupți pentru mine. Te iert că nu m-ai iubit suficient de mult încât să îmi fii mamă până la final. Te iert că l-ai ales pe tata în locul meu. Iar la final vreau să îți mulțumesc. Îți mulțumesc că m-ai abandonat, pentru că am învățat să fiu puternic. Am învățat să fiu independent, și am învățat să fiu bărbat. Adio, mamă. Te-am iubit.
Abia când termin de vorbit îmi dau seama că am lacrimi în ochi. Poate că mama chiar nu a fost o femeie rea. Poate chiar mi-a vrut binele atunci când a ales să mă trimită la mătușa Alice. Poate că a vrut să mă protejeze, și nu a știu cum să o facă altfel. Poate că știa că nu îmi va putea oferi ce aș fi avut nevoie. Păcat că nu a știut că cea mai mare nevoie o aveam chiar de ea. Acum, e în zadar.
Tata m-a tot sunat în ultimele două zile, însă nu am nici cea mai mică intenție să îi și răspund. Nu știu ce am mai putea să ne spunem. Au trecut șapte ani în care abia dacă am primit un mesaj de la ei de ziua mea. Nu le-a păsat niciodată să știe cum sunt, ce am ajuns, dacă am terminat un liceu, o facultate, sau dacă am un job. Știu că mai ține legătura cu mătușa Alice, fiind sora tatălui meu, dar nu au vrut niciodată să vorbească și cu mine.
Așa că eu de ce i-aș răspunde acum? Nu mai avem nimic să ne spunem.
Nu știu cât timp am stat în cimitir, dar când începe din nou să plouă, realizez că este momentul să plec. Avionul decolează în numai trei ore, apoi mă pot întoarce la viața mea linișită. Dacă mi-ai fi spus acum șapte ani că voi fi atât de nerăbdător să mă întorc în Ashton, ți-aș fi făcut o programare la psihiatru. Acum, am un motiv în plus. Katherine.
Deși nu sunt deloc încântat de statusul relației noastre, mă voi mulțumi să-i fiu prieten până voi afla mai multe despre ea. Vreau să știu totul despre ea. Și fiindu-i aproape, chiar și în calitate de prieten, îmi va fi mai ușor. Sigur că îmi va fi greu să îmi înfrânez dorința de a o ține în brațe sau de a-i simți gustul buzelor, dar voi avea răbdare.
În ultimele două zile nu ne-am văzut. De când a plecat din apartamentul meu, mai exact. De când am aflat că are treizeci și unu de ani. Da, treizeci și unu. Diferența este considerabil mai mare decât am crezut eu, dar nu asta contează. Vârsta e doar un număr. Ce contează este că știu că îmi ascunde ceva, dar nu știu ce. Sper să aflu cât mai curând.
Este încă devreme când ajung în Ashton, și deși sunt obosit, zecile de mesaje pe care le-am tot primit de la Mike și Paul îmi arată că nu am nicio șansă să scap de ei în seara asta. Este joi, iar noi avem o tradiție de respectat. Așa că fac un duș fierbinte, mă îmbrac și într-o oră sunt deja la bar, cu o sticlă de bere în mână. Nu știu de ce, dar nu mă pot concentra deloc pe cei doi prieteni ai mei care sunt hotărâți să-și găsească câte o distracție pentru seara asta. Eu în schimb, analizez oamenii din jurul meu, sperând să găsesc printre ei acei doi ochi albaștri care mă fac să înghit în sec.
— Alo, pământul către Max! țipă Paul și își flutură mâna prin fața mea. Frate, ce-i cu tine? continuă el.
— Ce-i cu mine? întreb și eu neștiind la ce se referă.
— De când ai ajuns, nu faci decât să cauți pe cineva cu privirea. Deci, cine e norocoasa?
— Nu caut pe nimeni, pufnesc eu și iau o gură de bere. Sunt doar obosit.
— Păi atunci ar trebui să-ți găsim repede pe cineva cu care să te „întinzi" puțin, spune și Mike râzând.
— Neah, sunt ok, le răspund eu privind încă în gol.
— Asta chiar e ciudat. Ești bolnav? întreabă iar Mike în timp ce își duce o mână pe fruntea mea. N-ai febră, adaugă el. Sau cumva ți-e dor de Maddie? Suferi, omule? își încheie șirul de întrebări și izbucnește într-un râs zgomotos.
Cei doi prieteni ai mei se aseamănă foarte mult. Au aceleași hobby-uri, aceeași postură fizică, poartă același tip de haine, și până și felul în care își poartă părul se aseamănă. Ceea ce îi diferențiază cel mai mult este caracterul. Pe când Paul este un tip sensibil, cu o mască de cuceritor, Mike este un bădăran. Este arogant și insensibil, și nu cred că a iubit pe nimeni în viața lui așa cum se iubește pe sine. Un narcisist, dar unul pe care te poți baza oricând.
— Nu sunt bolnav, și nici de Maddie nu mi-e dor, le răspund acid.
— Deci suferi, concluzionează Paul, iar eu oftez involuntar. Maxwell Moon, tu cumva ești îndrăgostit? întreabă el uimit, iar eu pufnesc.
— Nu sunt. Dar îmi place cineva, le recunosc într-un final. Poate că mi-ar prinde bine să vorbesc cu cineva despre asta, chiar dacă voi fi ținta glumelor lui Mike în următorii doi ani probabil.
— Păi și de ce ești aici, și nu cu ea? Sau de ce nu este aici cu tine? își continuă Paul interogatoriul, în timp ce Mike rânjește ca un bou.
— E complicat, spun și iar oftez.
— E măritată, sau ce? intervine Mike pe un ton amuzat, iar eu tot ce fac este să afirm printr-o mișcare subtilă din cap, privind în același timp podeaua.
— Frate, dar știu că nu îți plac lucrurile simple. Îți dau un sfat gratuit : Nu te băga! mă sfătuiește Paul.
— Încerc. Dar e al dracului de greu. Nu știu, femeia aia are ceva care mă atrage ca un magnet. Mă intrigă, mă fascinează, și nici măcar nu îmi pasă că este mai mare decât mine cu șapte ani, vreau să aflu totul despre ea, mă destăinui eu.
— Eu tot nu m-aș încurca cu una măritată, zice Mike. Acum, lăsați naibii căcaturile astea de adolescente îndrăgostite și hai să bem și noi ceva!
Și odată ce a terminat de vorbit, pe bar a apărut o tavă plină de shoturi, și după numai o oră băieții mei au deja câte o domnișoară în poală. Am încercat și eu. Dar nu am putut să trec de „Bună" cu niciuna dintre cele cinci femei cu care am încercat să vorbesc. Creierul meu e setat pe o singură femeie, cea care poartă oceanul în ochi.
De ce toată lumea îmi spune să stau departe de ea? Și de ce, de fiecare dată când aud asta, îmi doresc și mai mult să mă apropii? Nu știu, dar știu că mâine trebuie neapărat să o vad.
Hei hei! Gata și capitolul de azi. Credeți că va reuși Max să îi fie mai mult decât un prieten lui Kath? Și dacă ar fi așa, credeți că ar fi cineva de acord cu relația lor?
Xoxo🖤
CITEȘTI
În liniștea pădurii
Romance"Când totul în jurul tău se prăbușește, închide ochii și respiră." Katherine este nevoită să ia viața de la zero atunci când se decide să își părăsească soțul abuziv. Singura ei scăpare este să se mute pentru o perioadă la părinții ei, într-un mi...
