În liniștea pădurii

Capitolul 15 - Katherine

       Mă trezesc cu greu și încerc să mă acomodez cu lumina din cameră. Capul mă doare îngrozitor, iar eu habar nu am cât am dormit. Cu ochii încă închiși îmi întind mâna spre noptieră pentru a-mi lua telefonul. Auu! De ce are noptiera asta colțuri? Noptiera mea este rotundă.

        Deschid brusc ochii și mă ridic în fund, începând imediat să analizez camera. Iar asta cu siguranță nu este camera mea. Patul mare pe mijlocul camerei nu seamănă deloc cu canapeaua extensibilă din camera mea. Pe peretele din față se află o plasmă imensă, iar de-o parte și de alta sunt câteva rafturi pline cu niște cd-uri. Și cam asta este tot, exceptând cele două noptiere și cele două uși de pe peretele din dreapta. 

       Asta este cu siguranță o cameră de burlac. Dar a cui? Max! Max m-a găsit ieri în magazie și m-a adus în brațe până aici și...nu, nu se poate să fi făcut asta! Dumnezeule, l-am sărutat! Aud ceva zgomote din spatele ușii între-deschise așa că mă ridic din pat încercând să ignor durerea acută de cap, și ies din cameră. Ies pe un hol micuț, după care ajung într-o altă cameră, mult mai mare și luminoasă, care ține loc de living și bucătărie. Max este întors cu spatele, iar mirosul de mâncare îmi face stomacul să plângă de foame. Probabil că mi-a simțit prezența, pentru că se întoarce spre mine și îmi zâmbește.

       — Bună dimineața, rază de soare, îmi spune el continuând să rânjească. Cum te simți?

       — Uite, Max, îmi pare rău pentru ieri. Și...dar nu apuc să continui că el îmi prinde încheietura mâinii și ma trage până la masă, acolo unde mă îndeamnă să mă așez pe scaun.

       — Întâi mănânci ceva, iei o aspirină, după care vorbim, îmi spune și se îndepărtează, apoi revine cu o farfurie plină de mâncare pe care mi-o așează în față, alături de un pahar de apă și o pastilă.

        Se așează pe scaunul din fața mea și mă privește blând, de parcă ar vrea să citească ceva în ochii mei.

       — Cassie? întreb eu înainte să încep să mănânc.

       — Nu a văzut nimic. L-am anunțat pe tatăl tău că ești cu mine, iar ei au spus să nu îți faci griji, vor avea ei grijă de Cassie. Acum, trebuie să mănânci ceva.

      Îl aprob timid din cap și iau câteva îmbucături, apoi înghit pastila și dau peste cap tot paharul de apă, apoi spunem în același timp :

       — Max...

       — Kath...

       — Max, ascultă-mă, continui eu. Nu știu ce ai văzut ieri, nu știu de ce m-ai adus aici, și nu știu exact ce am zis aseară. Apreciez că nu ai lăsat-o pe Cassie să mă vadă în acea stare. Dar nu te privește. Așa că te rog, nu întreba. Iar ce s-a întâmplat aseară, sper că știi că a fost o greșeală, închei eu pe un ton hotărât.

       — La ce te referi? La faptul că ai încercat să mă săruți? Sau că m-ai lăsat să te văd vulnerabilă? Ori poate că ai dormit toată noaptea în brațele mele? Pentru că mie nu îmi pare rău pentru niciunul dintre lucrurile astea, îmi răspunde el serios.

       — Toate, Max. Toate au fost o greșeală. Nu ar trebui să fiu aici.

       — De ce? mă întreabă imediat.

       — Pentru că eu sunt măritată și acasă mă așteaptă copilul meu de patru ani, răspund acid.

       — Unde este soțul tău?

       — Nu este treaba ta.

       — Kath, poate că par un copil uneori, dar nu sunt. Și știu și eu că episodul de ieri are legătură cu soțul tău. Altfel, de ce ești aici singură? mă întreabă calm, iar respirația mea este din ce în ce mai alertă. Se apropie prea mult.