În liniștea pădurii

Capitolul 6 - Max

    Nu vreți să știți cu ce dureri m-am trezit. Dar nu durerea de cap era cea care m-a deranjat cel mai tare, căci cu ea eram obișnuit, apărea după fiecare ieșire cu băieții. Când am deschis ochii, eram în aceeași poziție în care căzusem aseară. Singura diferență era că m-am trezit dormind cu fața într-un adidas. Mâinile nu le simțeam, erau undeva sub corpul meu dar nu le puteam mișca. Coloana stătea într-o poziție demnă de un contorsionist experimentat, așa că nici durerea de spate nu a fost de ignorat.

    M-am târât practic până în pat, unde am adormit imediat ce corpul meu amorțit a făcut contact cu salteaua moale și așterniturile călduroase. Am adormit zâmbind ca un prunc.

Nu știu câte ore am dormit, dacă este zi sau noapte, dar zgomotul făcut de soneria telefonului mă face să deschid ochii și să înjur. Iau telefonul de pe noptieră hotărât să resping apelul, dar numele apelantului mă face să mă răzgândesc, așa că răspund.

— Alo? întreb cu vocea răgușită neștiind cum să mă adresez altfel, pentru că habar n-am cât e ceasul.

— Bună ziua, Max. Ok, deci e încă zi. Îmi cer scuze dacă te deranjez, aud vocea groasă de la capătul celălalt.

— Nu este niciun deranj, domnule Ross, spun și îmi dreg vocea. S-a întâmplat ceva?

— Nu, nu, nimic. Dar aș avea nevoie de ajutorul tău la ceva. Ok, asta e ciudat. E prima oară când îl aud pe Domnul Ross cerând cuiva ajutorul.

— Sigur, orice, răspund fără să stau pe gânduri.

   Domnul Ross a fost cel care m-a ajutat să depășesc perioada aceea neagră din viața mea. Și nu mi-a spus niciodată că totul o să fie bine, sau orice alte cuvinte menite să mă îmbărbăteze.

    L-am cunoscut în primul an când m-am mutat aici. Când voiam să fiu singur, plecam de acasă și mă plimbam mereu până la marginea orașului. Acolo era o fermă micuță, iar în spatele ei se întinde cât vezi cu ochii o pădure. Acolo, în liniștea pădurii, puteam să plâng fără să mă întrebe cineva daca sunt bine. Într-o zi, domnul Ross m-a găsit plângând acolo, și tot ce a făcut a fost să îmi arunce în mâini un topor și să îmi zică atât : "urmează-mă".

    Mi-am șters lacrimile cu mâneca hanoracului și m-am ridicat pentru a îl urma. M-a dus la ferma lui și am tăiat lemne toată ziua, descărcându-mi nervii cu fiecare lovitură de topor. Când am plecat de acolo, m-am simțit mai ușurat ca niciodată.

   Am continuat să mă duc ori de câte ori starea de furie punea stăpânire pe mine, iar domnul Ross nu m-a întrebat niciodată ce se întâmplă cu mine. Vorbeam despre fotbal, despre fermă, vânătoare sau orice altceva ne mai trecea prin cap. Am cunoscut-o apoi și pe doamna Ross, iar cei doi îmi sunt extrem de apropiați.

   Așa că înțelegeți de ce nu am stat pe gânduri.

   — Am un laptop aici care s-a cam certat cu viața. Crezi că ai putea să treci pe aici să arunci un ochi?

   — În două ore sunt la dumneavoastră, e bine? întreb după ce mă uit la ceas.

   — Te așteptăm. Mulțumesc, Max, mai spune acesta și închide telefonul.

    Bun. Acum am timp să fac un duș, să mănânc ceva și să reușesc cumva să mă dezmorțesc. Ușor de zis, greu de făcut, pentru că a durat aproape jumătate de oră doar să mă ridic din pat. Știam eu de ce am zis două ore.

Ajung în fața casei Ross chiar la timp, iar domnul Ross era pe verandă, citind concentrat un ziar. Când îmi simte prezența, lasă ziarul jos și se ridică de pe fotoliul său pentru a mă întâmpina.