În liniștea pădurii

Capitolul 27 - Katherine

         Apăsați și pe play înainte să începeți să citiți.🖤

       M-am holbat câteva minute bune la ecranul telefonului, neștiind ce să fac. M-am gândit să îl ignor, și să mă ascund sub pătură, de unde să nu mai ies până mâine. E ciudată senzația când creierul se luptă cu inima pentru a prelua controlul. Creierul îmi zice să las telefonul și să mă culc, în timp ce inima mă îndeamnă să ies și să îi sar în brațe.

Și până la urmă, de ce nu aș face asta? De ce nu m-aș lua după ce îmi dictează inima? Până acum am luat decizii raționale, și uite unde m-a adus asta. Așa că îmi iau un hanorac pe mine și ies în liniște din casă, și ajung afară exact când Max se întorsese cu spatele la mine.

         — Max, stai! strig, iar el se oprește, ca după câteva secunde să se întorcă zâmbind spre mine.

— Kath...șoptește și se apropie de mine, oprindu-se la doar câțiva centimetri în fața mea.

— Ce faci aici, Max? E târziu, îi spun privindu-l în ochi. Privirea lui mă arde, mă sfredelește. Ochii lui negri aruncă scântei spre mine, iar răsuflarea lui se izbește violent de pielea feței mele.

— Voiam să te văd.

— De ce? îl întreb încă privindu-l atentă.

— Ți-am spus deja. Îmi era dor de tine, răspunde senin.

— De ce?

— Nu știu de ce, Kath. Știu doar că mă gândesc la tine mereu, și e enervant să nu mai ai control asupra gândurilor tale. Zi-mi, nu ai obosit de cât te tot plimbi prin mintea mea? mă întreabă, iar eu pot simți mirosul de alcool din respirația lui.

— Ai băut?

— Da, dar asta nu înseamnă că nu știu ce vorbesc. Pentru că sunt destul de sigur că te visez în fiecare noapte, îmi zice, apoi își duce mâna dreaptă în părul meu, jucându-se cu o șuviță.

— Nu e bine, Max, spun și scutur din cap, lăsând privirea în jos. Lui nu îi convine asta, așa că îmi apucă bărbia cu două degete și îmi ridică capul, pentru a-mi întâlni din nou privirea.

— Katherine, uită-te la mine. Înțeleg de ce faci asta. Înțeleg de ce mă respingi mereu, de ce încerci să mă ții la distanță. Dar trebuie să înțelegi și tu un lucru : nu va funcționa. Pentru că, așa cum ți-am mai spus, nu voi renunța. Și voi avea răbdare, oricât va fi nevoie. Dar nu îmi cere să nu te mai văd, pentru că asta nu voi putea face. Nu pot sta departe de tine, și cu cât înțelegi asta mai repede, cu atât mai puțin timp vom irosi inutil.

           Inima îmi bate cu putere, iar pământul aproape că mi-a fugit de sub picioare. Respirația îmi este sacadată, și știu că așteaptă un răspuns, dar eu nu am unul pregătit. Cel puțin nu cel pe care îl așteaptă el.

— Îmi pare rău, Max, spun și fac un pas în spate, îndepărtându-mă de el, și lăsând privirea în jos.

— Și atunci, de ce ai ieșit din casă la unu dimineața pentru mine? mă întreabă, apoi face un pas în față, acoperind din nou distanța dintre noi.

— Nu știu...șoptesc.

Și chiar nu știu. Sunt atât de confuză...din nou, războiul dintre inima mea și creier mă acaparează, iar eu nu știu de care dintre cele două ar trebui să ascult. Pe de-o parte, aș fugi în casă, și m-aș încuia în camera mea, fără să mai fie nevoie să îl văd pe brunetul care îmi provoacă stările astea. Pe cealaltă parte însă, m-aș ridica chiar acum pe vârfuri pentru a ajunge la înălțimea lui și mi-aș zdrobi buzele de ale lui.