În liniștea pădurii

Capitolul 21 - Katherine

Micul dejun a fost cel puțin ciudat. Nu m-am simțit atât de stânjenită niciodată în cei aproape treizeci și unu de ani ai mei. Singura parte bună a fost că măcar tata plecase deja la fermă, așa că nu a trebuit să suport și privirile lui.

         Cassie a fost cu siguranță cea mai încântată de formula în care am stat la masă, mai ales după mărturisirea deloc subtilă pe care mi-a făcut-o, și anume că ar vrea ca Max să fie iubitul meu. Și recunosc că îmi surâde ideea, pentru că este un bărbat minunat. Este blând, grijuliu, educat, frumos, înalt și prezența lui îmi dă mereu o stare de bine. Poate că aș putea trece și peste bariera diferenței de vârstă dintre noi, însă ce impresie aș lăsa eu dacă m-aș arunca într-o relație înainte ca divorțul să fie finalizat măcar?

          Sigur, am putea ține totul secret, așa cum propune Max, dar nu i-aș putea face asta. Merită mult mai mult de atât. Merită să fie iubitul cuiva, nu amant. Pentru că în momentul de față, exact așa ar fi privit dacă ar afla cineva. Pe tot parcursul mesei, a încercat să stabilească un contact vizual cu mine. M-am ferit. Mama îmi zâmbea cu subînțeles, iar Cassie se uita de la unul la celălalt, zâmbind ca o complice.

Am respirat ușurată atunci când am terminat de mâncat iar Max și-a anunțat plecarea, dar bucuria mea nu a durat mult.

— Ei bine, scumpo, ai ceva să îmi povestești? mă ia mama în primire imediat după ce închid ușa pe care a ieșit Max.

— Nu chiar, mamă, spun și încerc să mă sustrag din discuție și din cameră în același timp.

— Nu așa repede, Katherine! Nu cred că faptul că te-am găsit dormind în brațele unui bărbat înseamnă nimic. Așa că ai face bine să îmi zici ce se întâmplă, spune serioasă și îmi face semn să mă așez pe scaun.

— Chiar nu e nimic, mamă. A venit aseară, era beat, și nu am putut să îl trimit acasă așa. Apoi am adormit pur și simplu, recunosc pe un ton indiferent.

         — Ah, deci ai adormit fără să vrei la el în brațe, huh? tonul mamei este acum ușor amuzat, ceea ce mă derutează.

         — Mamă, nu se întâmplă nimic între mine și Max. Este cu șapte ani mai mic decât mine, iar eu sunt în mijlocul unui divorț.

         — Și dacă este mai mic decât tine, ce? mă surprinde mama întrebând.

         — Poftim?! Parcă erai supărată că ne-ai găsit îmbrățișați, spun confuză.

         — Cine a zis? Scumpo, Max este un băiat bun, să știi. Se poartă exemplar cu Cassie, care îl adoră. Și am văzut sclipirile din ochii voștri atunci când vă priviți, se vede din avion energia dintre voi doi. În plus, ai tot dreptul să îți refaci viața, draga mea, îmi spune cu o voce caldă.

        — E atât de greu, mamă...înțeleg ce spui, dar ce părere va avea lumea dacă va afla că umblu cu un puști, practic? Și oricum, până când nu se va finaliza divorțul, nici nu mă gândesc la o altă relație.

— Scumpo, cui îi pasă de ce va crede lumea? Ai tot dreptul să fii fericită. Așa că, draga mea, capul sus, privirea înainte și mergi drept. Totul va fi bine! îmi zice ea și apoi mă îmbrățișează.

        — Mulțumesc, mamă! Nu știu ce m-aș face fără voi!

— Asta înseamnă că îi vei da băiatului o șansă? mă întreabă zâmbind.

— Asta înseamnă că mă voi gândi la asta, nu pot să promit mai mult.

— Și, știi că a fost ziua lui ieri? mă întreabă curioasă mama, în timp ce Cassie întră după noi în bucătărie. Ce ați zice voi două să îi pregătim un tort lui Max și să îl chemăm înapoi diseară?