În liniștea pădurii

Capitolul 30 - Max

Și când crezi că în sfârșit ai ajuns deasupra norilor, te simți prins de picioare și trântit cu putere înapoi pe pământ. Așa mă simt în fiecare zi de când Kath a apărut în viața mea. Sunt constant într-un carusel de emoții, trec de la agonie la extaz într-o singură secundă, ca mai apoi să cad din nou într-un abis de tristețe.

Cam așa se întâmplă și acum. Când corpul ei s-a relaxat în brațele mele, am crezut că norii de furtună care ne amințau se împrăștie, lăsând loc razelor soarelui să ne încălzească trupurile. Dar totul s-a năruit atunci când s-a îndepărtat violent de mine și și-a întors privirea spre a mea, lăsându-mă să văd furia din ochii ei.

— Vreau să mă duci acasă, îmi cere pe un ton hotărât, privindu-mă cu ochii ei reci.

— Katherine, te rog...

— Acum, Max! ordonă ridicându-și tonul vocii.

Nu mai spun nimic, ci o aprob tacit, oftând, și lăsând privirea în jos, mă îndrept spre mașină, auzindu-i pașii în urma mea. Ne urcăm în mașină fără să ne mai spunem nimic, și tot drumul îl parcurgem în liniște.

         Nu înțeleg. Dimineață era totul bine, ba chiar m-a sărutat atunci când nici nu mă așteptam să o facă, iar acum e rece ca un ghețar. Cu ce am greșit? Probabil că este de fapt doar karma, roata aia enervantă care acum se întoarce împotriva mea. Poate că acum plătesc pentru toate dățile în care m-am folosit de femei, pentru inimile pe care le-am frânt cu bună știință.

         Mi-a plăcut mereu să mă joc de-a cuceritorul. Mi se punea pata pe o fată, și făceam tot posibilul să îi intru pe sub piele. Când reușeam, mă simțeam sufocat cu atenție, și mă despărțeam de ea, fără să-mi pese de sentimentele sale. Acum, sunt jucat pe degete mai ceva ca o marionetă. Mă ridică și mă doboară după bunul ei plac, fără să se gândească că mă doare.

           M-am îndrăgostit nebunește de ea, sunt dependent de mirosul ei, și aș face orice pentru orice mică atenție pe care mi-o oferă. Sunt disperat să petrec timp cu ea, și m-aș umili pentru orice atingere. Atât de tare mă zăpăcește femeia asta. Iar ea...ea pare să nu simtă nici măcar o fărâmă din tot ce trezește ea în mine, deși reacțiile corpului ei o contrazic.

            Opresc mașina în fața casei ei, și mă aștept să iasă imediat din mașină, dar nu o face. Rămâne tăcută în scaunul ei, cu capul întors spre geam, privind undeva în gol. Nu știu ce ar trebui să zic, și după câteva minute îndrăznesc să mă apropii de ea și să îmi pun mâna pe umărul ei, mângâind-o ușor. Își întoarce capul spre mine, iar obrajii îi sunt umezi și ochii înlăcrimați.

          — Hei, de ce plângi? întreb în șoaptă, și îmi trec degetele mari peste obraji, stergându-i lacrimile. Uită-te la mine, Kath, îi zic cuprinzându-i fața în palmele mele. Uite, îmi pare rău dacă am fost prea insistent. Doar că, nu știu...cred că doar mi-am dorit prea mult ca asta să se întâmple, și nu am știut să-mi gestionez entuziasmul.

          Ea închide ochii, își înclină capul într-o parte, sprijinindu-l în palma mea, și oftează dureros, de parcă ceva tocmai s-a rupt în interiorul ei. Își așează palmele peste ale mele, și le menține acolo doar câteva secunde, pentru ca mai apoi să îmi înlăture mâinile de pe chipul ei.

— Am nevoie de timp. Ai răbdare cu mine, șoptește și deschide portiera mașinii, ieșind dintr-o dată și lăsându-mă privind în gol în urma ei.

Să fiu al nabii dacă eu mai înțeleg ceva! Gândurile mele sunt vraiște. Nu știu dacă ar trebui să mă împac cu gândul că ar fi mai bine să renunț, să îi ofer timpul de care are nevoie, sau să insist în continuare. Îmi este destul de clar că nu îi simt indiferent, doar că nu știu dacă pot face față schimbărilor ei bruște de comportament.