În liniștea pădurii

Capitolul 38 - Max

Cu greu l-am liniștit pe domnul Ross. Aș fi vrut să țip la el, să îl cert pentru faptul că a lăsat-o să plece. Dacă aș fi știut despre planul ei, aș fi făcut orice să o împiedic să-l ducă la bun sfârșit. Dar nu aveam de unde să știu, pentru că în tot timpul ăsta eu eram înfundat între picioarele lui Maddie. Sunt un idiot!

Știam că ceva se întâmplă cu Katherine. Și am bănuit că mă minte, dar am fost prea orb să văd adevărul. Poate avea dreptate când spunea că sunt doar un puști. Pentru că am acționat cât se poate de imatur. Dar acum, că știu ce coșmar a trăit în ultimii ani, sunt hotărât să fac orice să o aduc înapoi acasă. Pentru că nu în Oxford este casa ei, ci în Ashton, sau oriunde în altă parte, dacă mă va lăsa să fac parte din viața ei.

I-am sunat pe Mike și pe Paul și i-am chemat la mine. Le-am povestit situația și nici măcar nu a fost nevoie să le cer ceva, căci Mike a reacționat imediat.

— Ce mai așteptăm? Să mergem să o aducem acasă!

Din punctul meu de vedere, asta înseamnă să fii un prieten adevărat. Nici măcar nu o cunosc pe Katherine, dar sunt dispuși să meargă cu mine oriunde dacă asta îmi face mie bine. Am încercat să îl conving pe Glenn că ar fi mai bine ca el să rămână acasă, dar nu a vrut să accepte nici în ruptul capului.

— Vreau ca nemernicul ăla să simtă măcar o fărâmă din tot ce a îndurat fetița mea timp de patru ani. Și vreau să o simtă bine! Iar eu o să stau chiar acolo, deasupra lui, privindu-l în ochi în timp ce mă va implora să nu îl mai lovesc. Iar atunci știi ce voi face? Îl voi lovi din nou, și din nou, și din nou. Și îmi va face o deosebită plăcere. Iar tu vrei să îmi răpești asta? Nici vorbă, băiete!

Cum poți convinge un tată să stea departe când vine vorba de siguranța propriului copil? Nu ai cum. Pentru el, în acele momente, tot ce conta erau Katherine și Cassie. Oricât de dramatică ar fi fost situația, nu am putut să nu simt fiorul care mi-a cuprins corpul la gândul că îmi doresc să devin tată.

Așadar, ne-am urcat toți patru în mașini și am pornit spre Oxford. Mike și Paul au plecat cu o mașină, iar eu și domnul Ross cu alta.

— Îți mulțumesc că faci asta, Max.

— Nu aveți pentru ce să îmi mulțumiți. Tot ce îmi doresc este ca fetele să fie în siguranță, îi răspund sincer.

Și pot spune cu mâna pe inimă că aș renunța la orice, doar să le văd bine pe amândouă, departe de bestia aia care ar fi trebuit să le protejeze, nu să le maltrateze.

— O iubești, nu?

             Întrebarea lui mă blochează pentru câteva secunde, pentru că nu m-am gândit niciodată că sentimentele pe care le am pentru ea ar putea fi atât de puternice.

— Nu știu exact cum se simte iubirea, dar dacă ea înseamnă să ai mereu fluturi în stomac atunci când o vezi, deși ai crezut mereu că acei fluturi nu există, atunci da, o iubesc.

Domnul Ross rânjește satisfăcut pentru o secundă, apoi se încruntă, iar zâmbetul îi dispare de pe față.

— Va fi greu, Max. Katherine este...mai dificilă. Nu a fost niciodată prea pricepută la a-și exprima sentimentele. Când era mai mică, de fiecare dată când primea un cadou se ascundea în camera ei și nu ieșea de acolo cu orele, doar pentru a nu fi nevoită să mulțumească și să își arate emoțiile. Când mi-a zis prima oară că mă iubește, am crezut că nu aud bine. Dar am văzut cum îi sclipesc ochii atunci când te privește. Așa că aș vrea să te rog ca dacă nu ești pe deplin sigur în legătură cu sentimentele tale, să stai departe de ea. Nu ar mai suporta încă o dezamăgire.