Ecoul Iubirii

Capitolul 11

CHAPTER 11

"Viața incepe acolo unde se

           sfârșește zona ta de confort

"-Neale Donald Walsh

Aruncandu-mi una din privirile sale, pe care probabil nu le-as fi putut descifra nici azi, nici in vreun moment al vietii, bunicul meu se îndrepta cu pasi apăsați, dar totusi lenți spre fotoliul așezat în mijlocul camerei.

Lumina difuză ii scotea in evidenta firele carunte, iar cutele ce-i împanzeau fruntea erau din ce in ce mai vizibile.

Își descheiase primii doi nasturi ai sacoului si își sprijinise bastonul,pe care îl folosea de câțiva ani de marginea fotoliului.

                  ———Come ti senti piccola (Cum te simti,copila)? Isi așezase piciorul drept peste celălalt, impreunandu-si mâinile la piept, privindu-ma cu o sprânceana ridicata in asteptarea unui raspuns. Din câte am înțeles de la ceilalți, de la moartea mamei bunicul nu a mai spus nici un cuvânt în italiana. Iar acum, stand in fata mea si vorbind italiana, ma face sa realizez ca și lui ii lipsește mama la fel de mult ca și mie.

                  ———Non sto morendo, quindi smettila di comportarti in modo strano.
(Nu sunt pe moarte, asa ca nu te mai comporta ciudat)
Îi spusesem usor speriată de comportamentul sau.

                  ———Sapere. Volevo solo assicurarmi che stessi bene.
(Știu. Doar ca voiam să mă asigur că te simti bine), adăugase cateva secunde mai tarziu.

Nu petrecusem mult timp alaturi de el, nici in copilărie, nici acum, dar totusi ceva din gesturile si tonul vocii lui ma făcuseră sa cred ca ceva se întâmplase, si aveam sa aflu într-un fel sau altul ce.

                           ~~~~~~

Ma aflasem acasa acum, sub supravegherea mult prea atentă a tatălui meu.

Dupa scurta discuție din salonul spitalului, bunicul plecaseră interzicandu-mi antrenamentele pe tot parcursul săptămânii.

Nici situația cu Adam nu se clarificasera. Au trecut multe ore de la sărutul nostru, dar asta nu l-a împiedicat să mă ignore.

Iesise din salon odată cu bunicul, întorcându-se doar cand externarea mea a fost semnată si din cate imi spusese o asistentă, isi petrecusera orele in sala de așteptare.

Ma ignorase si in drum spre casă,ceea ce ma făcuse să-mi dau seama de 2 lucruri: fie bunicul îl amenintase cu ceva pentru a mentine distanța , fie el chiar nu ma place .

Iar a 2 a varianta devenise din ce in ce mai credibilă, deoarece era trecut de ora 22, iar el nu nu imi trimisesera nici macar un mesaj pana acum.

Sunetul produs de telefonul meu ma anunțase că primesem,în cele din urmă,un mesaj. Ma îndepărtasem de fereastra, lovindu-ma de marginea patului in încercarea de a-mi găsi telefonul aruncat într-un colț.

"Sunt jos" . Două minute mai târziu alergam pe scări in timp ce incercam sa îmbrac o jacheta gasita pe undeva prin camera.

Răceala serii imi acaparese trupul de îndată ce pasisem în afara casei. Deși durerea de cap se diminuara, frisoanele si tusea isi făcuse apariția de îndată ce inhalasem aerul rece.