Regina Universului

Cap 26

           — Aici locuiești ? Mă întreabă ea privind prin jur.

           — Nu este tocmai un palat, dar este tot ce vreau. Îi răspund aprinzând becul.

          Se mai uită în jur și analizează totul timp de câteva momente. Atinge unele lucruri și sincer să fiu, sunt uimit. Pentru vârsta ei este chiar... matură. Ai spune un adoleșcent.

          Cât timp am stat pe pământ am avut grijă de mulți copii, și chiar și de  copiii din sat. De fiecare dată când le aduceam aici, nu era unu singur care să nu spargă câteceva doar cu o singura atingere.

       Ea se poartă cu grijă. Face de parcă fiecare lucru ar fii de porțelas ceea ce nu e cazul.

       Într-un final, se întoarce spre mine cu un zâmbet larg, după care îmi spune cu vocea ei adorabilă :

            — Îmi place

        Îi zâmbesc și eu, după care îi fac semn să mă urmeze. Aceasta face în tocmai, și ieșim amândoi afară.

         Este întuneric, dar felinarele și instalațiile de Craciun de pe casa mea iluminează mare parte.

          În două zile este Craciunul, iar Andromede este speranța mea că nu o să-l mai petrec singur ca de obicei.

        Asta dacă, bineînțeles, mama ei nu vine să o ia ceea ce este puțin probabil.

           — Aici erai ! Se aude o voce cunoscută. Te-am căutat peste tot ! Îmi faceam griji !

          Fără să îmi dau seama, Monica mă cuprinde într-o îmbrățișare călduroasă. O îmbrățișez și eu, puțin flatat de faptul că  și-a facut griji pentru mine.

          — Sunt bine, am fost doar la fosta mea soție ca să-mi aduc copilul într-o... vizită. Îi spun zâmbind.

           Practic, nu o mint. Am fost la fosta mea soție, dar aducerea Andromedei aici nu făcea parte din plan.

        — Și ai uitat să-ți închizi animalele ? Am făcut-o eu în orice caz însă, data viitoare când dispari așa, anunți, da ? Îmi spune ea privindu-mă în ochii.

          Dau afirmativ din cap, iar privirea acesteia cade pe Andromede ce se joacă cu căinele puțin mai departe.

            — Vreau și eu unu de ăsta acasă, spune ea râzând și mângâind câinele ce pare a fii foarte fericit.

           — Oh, ce dulceață ! Exclamă Monica.

            — Este pentru prima dată când ne vedem, iar ea nu știe că sunt tatăl ei, deci ai putea să eviți acest subiect, te rog ? Îi spun serios.

             — Nu știe că ești tatăl ei ? Dar cum ...

             — Îți explic altă dată, o întrerup.

            Aceasta mă privește timp de câteva momente, după care presupun că își dă seama că nu vreau să vorbesc despre asta acum, așa că dă afirmativ din cap.

         Ne apropriem amândoi de Andromede, iar aceasta o observă imediat pe Monica, și îi zâmbește larg.

          — Bună, dulceață ! Îi spune femeia complet topită de lângă mine, apropriindu-se să-i facă o îmbrățișare.

          — Îmbrățișari ? Ador îmbrățișarile ! Explamă Andromede fericită și o îmbrățișează la rândul ei.

          Monica mă privește cu ochii mari plini de iubire, după care o priveste pe micuța ce s-a cuibărit în brațele ei.

          — Ești aborabilă ! Îi spune sărutându-i fruntea.

          — Iar tu foarte caldă, îi răspunde ea după care strănută.

         Zâmbetul de pe buzele mele piere. Suntem în Decembrie, iar ea este destul de subțire îmbrăcată.

            — Oh, scumpete ! Ești înghețată ! Norocul tău, am exact ce trebuie !
             

          

           Oh, câți dintre voi vreți să mă omorîți ?😅❤❤ știu cu nu am mai postat de fooooarte mult timp, dar ce pot spune ? Inspirația vine greu. Știu cum se va termina cartea, dar încă încerc să gasesc o modalitate plauzibilă pentru a ajunge acolo. 

          În orice caz, știu că acest capitol este scurt, dar nu știu voi, dar mie nu îmi plac capitolele lungi. 😐 în orice caz, sper că nu vi-ați prea pierdut interesul pentru carte sau Mars😅

          Pe altă dată ! ( sper cât mai curând ) pupici 😘❤❤❤❤❤💙💙💙💜💜💜🖤🖤🖤🖤