Regina Universului

Cap 17

          — Eu și cu tatăl tau am decis să te lăsăm pe tine să iei deciziile. Ești regină, fata mea, și îți suntem supuși. Dar, în acelaș timp, îți suntem și părinți și putem să te sfătuim când ai nevoie. Sfatul nostru este să-l asculți pe Mars doar câteva momente și să îi spui. Dacă nu îi spui acum, vei regreta mai târziu. 

          — Este în temniță de ceva timp... Spun îmbrăcându-mă.

          — Și nu l-ai vizitat nici măcar o dată.

      Îmi închid rochia, după care inspir lung. Poate că mama are dreptate. Ar trebui să îi spun, iar asta înseamnă că trebuie să-i fac o vizită.

              — O voi face acum.  Dar asta nu înseamnă că o să-l iert.

        Ies din camera mea și o las pe mama singură. Cele două gărzi ale mele mă urmează, și coborâm la nivelul întunecat al navei. Acolo unde ținem prizonierii.

        — Ar trebuii să aerisiți puțin pe aici. Miroase oribil.

         — Miros cadavrele, regina mea. Îmi răspunde una dintre reptile.

         — Atunci aruncați cadavrele.

       Este pentru prima dată când vin aici. Prizonierii ne privesc cu frică, iar pe jos este umed și noroios.

          — Cum se face că podeaua este umedă și noroioasă ? Întreb dezgustată.

         — Este sânge și carne moartă, regina mea, îmi răspunde cealalaltă reptilă.

        Mi se întoarce stomacul pe dos.

          — Vreau ca după ce ieșim de aici să facă cineva curat. Inclusiv să arunce cadavrele. Amintiți-mi să arunc acești pantofi.

           Aceștea dau din cap, după care, unul dintre ei deschide o poartă. Intră cei doi mai întăi, după care intru și eu. Nu o să vă mint, sunt agitată, dar nu vreau să arăt asta.

       Aici sunt două cuști. Una în care este Mars, și cealalaltă Martemis. Când îi văd, încep să strâng din dinți.

          — Uite cine a decis să ne facă o vizită ! Rostește Martemis. Chiar regina insăși ! Ar trebui să ne simțim flatați ?

         — Mai taci ! Îl aud pe Mars.

        — Nu am venit să vorbesc cu tine. Îi răspund fără să afișez vreo expresie pe chip.

         — Mars nu vrea să vorbească cu tine. Îmi spune ea mândră.

         — Ba da, vreau. Ce ar fii să taci dracului din gură ? Dacă am fi fost în aceeași celulă, îți jur că te-aș fi omorît !

          — Este ceea ce spui, nu și ceea ce simți.

          — Tăcere ! Țip nervoasă. Nu vreau să îți mai aud vocea, e clar ?

        Aceasta își dă ochii peste cap și face ca și cum își inchide gura cu fermoarul.

       Mă apropri de cușa lui Mars, și pot observa mici schimbări. A slăbit, barba lui a crescut cu mult și are cearcăne imense.

          — Regina mea, îmi spune el ținându-se de bariere și privindu-mă în ochi. Îmi lipsești atât de mult.

           — Tu nu-mi lipsești. Îi spun pe un ton rece.

           — Ba da. Sunt sigur că da...
      
           — Nu te mai iubesc, Mars. Nu pot iubi un trădător.

          Acesta își lovește capul de barieră, după care mă privește din nou în ochi.

          — De ce nu mă crezi când îți spun că nu te-am înșelat ? Nu am nimic cu fata asta, îți jur ! Eu doar pe tine te iubesc, nu mă pot gândi la altcineva, nu mai pot suporta să stau aici fără tine, nu mai pot...

         — Sunt însărcinată. Îl întrerup.

        Nu am mai vrut să-i ascult toate minciunile. Să îl văd cum joacă teatru...

       Acesta mă privește pentru câteva momente, după care zâmbește. În ochii săi pot vedea lacrimi, dar nu mă impresionează. Nu îl mai las să se joace cu sentimentele mele atât de ușor.

        — O să fii liberat, o să ai camera ta și tot ce dorești. Însă, nu mai ești rege și nu mai ai nicio putere. Fac asta pentru copilul meu. Nu vreau ca acesta să trăiască fără un tată. Îi spun pe un ton rece.

          — Deja și văd că acel copil nu este at tău, Mars. Rânde Martemis.

        O privesc clipind de două ori, după care îmi întind mâna. Aceasta pare că se înece, iar din gâtul ei iese o lumină roșie ce vine la mine în mână. Nu mai poate vorbi fiindcă i-am luat vocea.

           — Să mai vorbești cănd o să te intreb eu. Îi spun aruncându-i o ultimă privire.

        Mars mă privte trist de data asta. Este trist fiindcă i-am luat vocea idioatei sau cum ?

            — Nu ai deloc întredere în mine, nu-i așa ? Mă întreabă privindu-mă în ochi.

            — După câte văd, să ai încredere în bărbați este cea mai mare greșeală. Îi răspund ținându-i privirea.

            — Eu știu că nu am greșit. Știu ce am făcut. Știu pe cine iubesc. Ar trebui să-ți dai și tu seama de asta. Eu voi aștepta în continuare ziua în care vei știi că am dreptate, iubindu-te pe tine și copilul nostru.

        Vocea lui este una calmă ce mă face să înghit în sec. Mă întorc cu spatele la el și părăsesc celula, lăsându-le pe reptile să se ocupe de el.

      Sper doar să nu fi făcut o greșeală eliberându-l.