Regina Universului

Cap 24

  
         Băiatul mă privește confuz, după care o privește pe Celest.

          — Nu l-am văzut niciodată pe acest bărbat și catedoric nu este tatăl meu. Îi răspunde privind-o în ochii.

         Ce vi-am spus ? Oh, Doamne, expresia ei este hilară ! Clar nu se aștepta la asta.

        Zâmbetul de pe buzele ei piere, iar fruntea i se încruntă.

            — Ești sigur ? Întreabă ea înghițind în sec.

            — Seamănă cu el, însă tatăl meu are maxilarul mai pătrat, iar părul său este mult mai negru. Plus că are o cicatrice în zona gâtului. Sunt sigur că nu este el, majestate.

         Celest mă privește, iar eu îmi dau ochii peste cap. Dacă încearcă să o facă pe femeia bună cu mine acum, nu o să-i meargă.

             — Mama ta spunea altceva. Spune ea nervoasă.

             — Mama mea are probleme psihice de când a plecat tatăl meu în misiune. L-a confundat de mai multe ori cu alți bărbați ce i semănau când eram acasă. Într-un final, ne-a spus că nu mai suportă și că se duce în căutarea lui. Presupun că a dat peste acest bărbat și a crezut că este el.

             Dacă am înțeles bine, Martemis a înnebuni din cauza dispariției soțului ei ?

             — Ah, ce coincidență, Celest ! Și tu ai înnebunit crezând că te-am înșelat ! Îi spun zâmbind ironic.

             — Vă rog, majestate ! Nu îi faceți rău mamei mele, este singura persoană pe care o mai am. Spune băiatul privind-o pe Celest și vărsând o lacrimă.

          Aceasta nu spune nimic, doar se întoarce. Pare că nu se simte prea bine și aproape că cade din picioare. Se așează pe tronul ei și își sprijinită capul de palmă.

             — Lăsații să plece. Duceții acasă. Vreau ca toată lumea să plece !

       Ar cam fii timpul să plec și eu. Nu de alta, dar mi-am lăsat oile nepăzite și nu vreau să pierd din ele.

        În doar câteva momente, toată lumea evacuiază sala, în afară de mine. Sunt încă legat de un scaun și încătușat.

           Ușile se închid, iar în jur domină o liniște asurzitoare. Trec minutele, și încep să-mi pierd răbdarea.

           — Îmi pare rău, spune ea într-un final.

           — Pardon ? Cred că nu am auzit bine.

         Aceasta se ridică și se aproprie de mine. Îi pot citii regretul de pe față. Și eu am regretat mai demult, acum regret doar că mi-am irosit iubirea cu o asemenea persoană.

          Nu știu de unde a scos o cheie, și îmi deschide cătușile. Fierul gros cade joc, urmat de lanțurile cu care am fost legat de un scaun. Mă ridic în picioare și îmi frec încheieturile deja roșii.

          — Acum dacă nu te superi, trebuie să plec. Ziua de mâine de anunță grea și nu vreau să fiu prea obosit. Îi spun adresându-i un zâmbet fals și ocolind-o.

         — Mars, te rog... trebuie să vorbim !

       Nu mă opresc, și continui să mă dirijez spre ușă.

           — Nu, nu trebuie. Din câte știu, nu vrei să vorbești cu trădătorii. Îi spun fără să o privesc.

            — Îmi pare rău, bine ?! M-am lăsat dusă de val, de furie și de gelozie !

         Mă opresc. Gelozie ? Cred că glumește. Nu spui toate astea soțului tău doar pentru că ești geloasă, nu îi spui să plece și că nu ai nevoie de el doar  pentru că ești geloasă. Asta nu e gelozie, este prostie.

         Mă întorc si mă apropri furios de ea.

            — Nu ți-am dat niciodată motive să fii geloasă și știi bine asta ! Nu ai avut niciodată încredere în mine și asta mă enervează ! Ești o persoană egoistă, cu sufletul întunecat și fără pic de scrupule ! Eram îndrăgostit de tine ca un nebun de când mă știu ! Tot ce voiam era ca tu să mă iubești măcar jumate pe cât o faceam eu, dar asta nu s-a întâmplat niciodată ! Te-ai culcat cu acel pământeam cât timp eram logodiți, am înghițit, te-ai iubit cu el pe la spatele meu, am înghițit, ai vrut să scapi de mine, am înghițit ... am renunțat chiar și la Toblac pentru tine ! Ești o femeie superficială ! Nu ai fost niciodată îndrăgostită de mine, ai fost îndrăgostită de corpul meu, de înfățișarea mea ! M-ai făcut să trec prin atâtea și nu am spus nimic. Am stat și am înghițit toate porcăriile tale, până ai decis tu că te-am înșelat. Ți-am spus de o mie de ori că nu am avut nimic cu acea femeie, dar nu m-ai crezut. Înschimb, pe ea ai crezut-o. Crezi pe toată lumea în afară de mine ! Ce fel de căsnicie este aceasta ? Știi ceva ? Scuzele tale să ți le iei și să ți le pui undeva, fiindcă nu am nevoie. Nu am nevoie să te văd, nu am nevoie de tine și nu am nevoie să fiu rege ! Faptul că știi că acel copil nu este al meu, nu schimbă nimic. Tu pentru mine nu mai exiști !

        Nici nu îmi dau seama că am ajuns să țip atât de tare.  Ochii ei sunt strălucitori, iar lacrimile i se scurg pe obeaji privindu-mă.

          — Știi ceva ? În zadar. Eu mă car de aici. Spun nervos și îi întorc spatele.      

          — Nu vrei nici măcar să îți vezi fiica ? Întreabă ea când sunt aproape de ușă.

          — Este fiica ta, nu a mea. Tu ești cea care spunea că nu ai nevoie de o asemenea persoană în preajma copilului tău. Sper să te descurci și singură.

         Cu astea fiind spuse, ies pe ușă nervos și strângând din dinți.

            Bună dimineața !!!! ( da, chiar acum m-am trezit și sunt mândră de mine )

        Cine credeți că are dreptate în toată poveste asta, Mars sau Celest ?

         O zi bună tuturor❤ vă iubesc❤❤❤💕💕💕