Regina Universului

Cap 29.

— Nu am spus niciodată că eu sunt tatăl, Monica.

Îmi arunc privirea nedumerită pe el. Cum adică ? Nu vrea să spună ceea ce cred că vrea să spună, nu-i așa ?

— Ah, nu ești ? Iartă-mă, văzându-te atât de apropriat de copil și faptul că vă semănați puțin, credeam că tu ești tatăl.

— Ah nu. Sincer să fiu, nici nu știam că era însărcinată și ca a avut un copil până acum căteva momente. Spune el zâmbind.

— Mars, ce tot spui acolo

Sunt confuză. De ce face asta ? Nu este prost, știe să facă calcule. Andromede este copilul său, este evident. Ce înseamnă asta ?

— Vezi tu, când noi doi ne-am despărțit, nu era însărcinată. Și dacă stau să mă gândesc mai bine, înainte de asta, a petrecut ceva timp cu fostul ei iebit.

Efectif, nu mai am cuvinte.
Cum poate spune așa ceva ? Cum poate să fie atât de crud ? Știe foarte bine că între mine și Shawn nu s-a întâmplat nimic. Cum poate să mă... umilească în halul acesta ?

Îi privesc zâmbetul de pe chip, iar lacrimile încep să îmi invadeze ochii. Înghit în sec, după care o iau pe Andromede în brațe și mă ridic, privindu-l de sus.

— În primul rând, să nu mai îndrăznești niciodată să vorbești așa de față cu copilul meu. În al doilea rând, știi foarte bine că nu este adevărat și știi foarte bine cine este tatăl. Așa că, te rog, dacă ai un dubiu, poți să stai aici, în afara vieții ei și ale mele. Am putut să o cresc singură tot acest timp, să mă descurc singură cu o sarcină care, crede-mă, nu a fost deloc ușoară, și pot fii o femeie independentă incontinuare. Nu am nevoie de ajutorul tău, doar de un tată pentru copilul meu, pentru că ea este cel mai important lucru din viața mea. Nu te voi mai lasa să mă umilești mai mult timp, așa că, dragă Monica, te las și îți urez sărbători fericite, o sarcină ușoară și din tot sufletul, să îl arunci cu șuturi în cur pe nenorocitul ce îți servește de soț.

Le arunc la fiecare în parte o privire, iar aceștia rămân blocați. Nu aștept un răspuns, și ies din cașa cu princesa mea în brațe. Fac un efort enorm să nu las lacrimile să mi se prelingă pe obraji, fiindcă țin la imaginea ce o am față de copilul meu. Nu și-a vazut mama niciodată plângând, și nici nu o s-o vadă.

Voiam să lupt pentru el, dar de ce aș obliga o persoană să rămână în viața mea, când acea persoană mă urăște. Nu ar avea sens. Am suferi amândoi și nu este ceea ce caut.

Cuvintele lui mi se repetă în cap, iar de fiecare dată mă doare din ce în ce mai mult.
Cu toate astea, nu mă pot opri din a mă gândi la faptul că, i-am făcut enorm de mult rău la rândul meu, ca să devină o asemenea persoană azi.

Este ceea ce sunt ? O persoană oribilă ? Sau mai bine spus, asta este ceea ce am devenit noi amândoi ?

Îmi amintesc de momentele fericite petrecute împreună, când el era îndrăgostit înnebunește de mine, iar eu de el. În ziua de azi, nici nu pot să vă mai descriu ce este iubirea față de un bărbat. Totul s-a dus în vânt.

— Mami, pot să îmi iau rămas bun de la Mars ? Mă întreabă ea, făcându-mi ochii mari.

— Altă dată puiule, altă dată...

Nu o privesc. Nu vreau să îi cedez. Sunt obișnuită să îi spun mereu da, iar acum, nu pot să o las să-și ia rămas bun de la propriul său tată.