Medalionul dragostei

Capitolul 19

Aria

Din nou singură.

Soarele luminează puternic prin fereastra, de simt cum îmi lăcrimează ochii, Ma uit lângă mine dar locul e gol. Ma dau ușor jos din pat și simt parchetul rece sub tălpile mele fierbinți și mi-se face pielea găină de la frig. Îmi strâng mâinile în jurul abdomenului meu de frig, a trecut patru luni și nu știu când. Toamna a venit și și-a întrat în drepturi e mai frig ca oricare zi. Ma duc la baie sa îmi fac un duș fierbinte sa îmi revin. Ma uit în dresingul meu și vad ca eu am numai haine de vara. Pai da, era vara când am venit în aceasta casa! Mai am doua luni și cu durere în suflet trebuie sa părăsesc aceasta casa, s-au poate nu. Poate Adam ma v-a lasa sa stau poate simte și el măcar o sfărâmă din ce simt eu. Dar nu prea cred, Sărutul ala cred ca a fost asa sa ma facă sa uit ce s-a întâmplat cu câteva ore în urma. La gândul ala îmi dau lacrimile numai când ma gândesc dacă nu ajungea Adam la timp eu sfârșeam violata. Îmi iau buretele și pun o cantitate de gel de dus pe el și îmi frec cu el pielea fina sa scap de atingerile care și acum le simt pe corpul meu.

Ies din dusul fierbinte, și ma îmbrac cu o perechie de colanți și un tricou. Sunt de vara poate ma împrumută Alesia cu haine mai groase s-au dacă nu trebuie sa ma duc la apartamentul meu sa îmi iau restul de haine chiar dacă peste doua luni le voi cara inapoi. Și sincer nu vreau sa dau cu ochii de Amalia, îmi lasă gura Amara când ma gândesc cu cata ură ma privea parca privea un om de nimic. Nu sunt o fire dușmănoasa dar parca ea ma face sa port dușmănie. Nu știu dar tot timpul a fost rea cu mine. Parca nu am fi surori. Frații trebuie sa se iubească nu sa se urască! Se pare ca la noi nu s-a născut sentimentul frăției.

Intru în bucătărie și îl observ pe Adam cum sta la masa cu ceașcă de cafea în fata. Sta gânditor ca nici măcar nu ma observa.

-Hmm, de ce ești asa gânditor? Îl întreb.

-Hm...Bună!
Spune, uitându-se drept spre mine cu ochii lui negri de parca vrea sa vadă prin mine. Privirea lui e una încruntata și pare tot încordat.

-Aaa.... S-a întâmplat ceva?

-Da. Cred ca înțelegerea noastră a căzut. Spune uitându-se la ceașcă de cafea de parca vorbește cu ea nu cu mine.

-Cum adică, Ca nu inteleg?

-Adică, tu vei pleca la tine acasă și fiecare își vede de drumul lui.

Cuvintele lui parca a căzut ca o piatra mare peste mine.

-E o gluma nu?

-Nu Aria nu e nici o gluma! Mi-am amintit de tine și a trecut 4 luni și sentimentele mele sunt acelea ca la început nu simt nimic pentru tine, de-asta te-am sărutat aseară sa vad dacă îmi stârnești ceva în mine dar nimic. Îmi ești indiferentă.

Vorbele lui spuse cu atâta ușurință mi-a dat de înțeles că el în tot acest timp doar s-a jucat cu mine, iar eu ca o proasta am nutrit sentimente pe care nu le-am avut pentru nimeni altcineva. Un nod în gât mi-se pune și sunt nevoita să-l înghit sa nu încep sa plâng în fata lui.

-Bine daca asta ți-e dorința asta voi face. Voi pleca. Spun abtinundu-ma sa nu plâng. Nu îmi mai fac cafea și plec spre camera mea nu are rost sa mai stau în aceasta casa. Inima ma doare s-au ma arde nici eu nu știu cum simt dar cert e ca simt o durere ce nu am simțit-o pana acum.