- La dracu! Când o să înțelegi? Acele vremuri au trecut. A fost doar o atracție de moment.
- Și de ce a trecut așa repede? Nu te-a futut bine?, îmi spune arucându-mi priviri de gheață.
- A trecut pentru că încep să mă îndrăgostesc de tine, idiot...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitol dedicat lui KatherineAza92 ești o scriitoare foarte bună și te susțin necondiționat. Pup❤
Îmi i-au la revedere de la Amy, îndreptându-mă spre parcare. Mă mir că parcarea subterană a spitalului este goală la ora asta, de obicei era plină de mașini care intrau și ieșeau din parcare.
Mă îndrept spre locul în care mi-am parcat mașina, în timp ce îmi caut cheile în geantă. Dintr-o dată, aud niște pași în spatele meu, încerc să nu intru în panică, dar frica mi-a înghețat toate simțurile. Ajung la mașină, dar când să intru simt cum cineva îmi pune o batistă la gură, încerc să mă zbat,dar leșin.
¤¤♡¤¤
- Au! Capul meu!
Imediat ce îmi recapăt cunoștiința, simt cum capul îmi plesnește de durere, senzația de vomă punând stăpânire pe mine. Închid ochii, așteptând să îmi treacă senzația de vomă, în momentul când mă simt putin mai bine îi deschid din nou și observ o persoană care stătea pe scaun, observându-mă...
- Tu!
Max Hell mă privește cu un zâmbet triumfător.
- Eu!
Acum realizez că eu mă aflu în apartametul lui Max Hell. Incerc să mă ridic din pat, dar senzația de vomă și amețeală își pun din nou stăpânirea pe mine, căzând pe podea.
- Chloroformul provoacă senzația de amețeală, va dura ceva timp, scuze pentru asta.
Cu brațele încrucișate și sprijinit de peretele din sticlă, mă privește. Înafară de teamă și confuzie o senzație de furie mă invadează, săgetându-l cu privirea.
- M-ai drogat, imbecilule. Ești nebun?
Dar idiotul ăla nu zicea nimic, doar stătea acolo, privindu-mă în tăcere.
- Te asigur că nu sunt.
- Lasă-mă să plec chiar acum,îi spun furioasă.
Acesta se limitează doar la a mă privi intens. Doamne ce ochii frumoși are, când te privește te pierzi în ei. Nu, nu, nu e frumos și nici nu are ochii frumoși ce tot zic.
- Nu auzi?
Un sentiment de teamă mi se instalează în corp la gândul că poate s-a decis să mă omoare de data asta. Dar ceva nu se leagă, dacă ar fi vrut să mă omoare nu m-ar fi adus acasă la el, nu?
Privesc pierdută prin cameră. Este o cameră modernă și minimalistă, decorată numai cu culori închise. Și judecând după vederile de afară, aș spune că încă sunt în New York, mai concret într-un apartament în Manhattan. Dar cel mai important detaliu este acela că sunt singură cu el în cameră.
- Extraordinar.
- Ce mă rog? Dacă se poate ști, îl întreb sarcastică.
Max mă analizează din nou înainte de-a vorbi.
- Semeni atât de mult cu ea.
- Cu cine?, îl întreb confuză.
Îmi amintesc despre ce am auzit de la Ryan. Ii amintesc de iubita lui, cea care a murit. Oare d-aia m-a răpit?
- Cu iubita ta moartă?
Pe chipul lui Max apare un micuț zâmbet fals încărcat de durere.
- Ai până și aceeași gură ca și ea. Nu îi era frică de nimic. Doar că tu ești mai figurantă.
- Ar trebui să îmi fie frică de tine? Și nu sunt figurantă decât cu cine merită.
- Majoritatea oamenilor se tem, dar nu îi invinovățesc. Au motive bune.
Privirea lui intensă îmi creează un gol în stomac, dar nu îl înfrunt încă mă aflu căzută pe covorul negru și pufos sunt conștientă că în aceste momente sunt vulnerabilă. Decid să încerc din nou să mă ridic, reușind cu greu deoarece încă m-ai am o senzație minoră de amețeală.
- De ce m-ai răpit? Că semăn cu ea? Dacă pretinzi să mă speri...
- Nu vreau să te speri. Nu asta e intenția mea. Și nu, nu te-am răpit pentru că semeni cu ea, îmi spune pe un ton rece.
Răspunsul lui serios mă ia prin surprindere, rămând tăcută.
- Și încă ceva, ea nu era iubita mea.
Cum nu era iubita lui? Mincinos nenorocit, Ryan a zis că era.
