O înțelegere periculoasă

Capitolul 37

             Rana fizică doare mai puțin
                  decât cea sufletească

  După ce Max a ieșit foarte " calm" din biroul meu mi-am continuat treaba încercând să mă concentrez. Seara venise cu pași repezi, iar eu nu am putut termina decât două dosare și acelea cu greu. Toată ziua am încercat să mă concentrez, dar un anumit idiot mi-a tot umblat prin minte.

  Acum mă pregătesc să plec spre casă. Kelly și Lucia erau deja acasă. Îmi i-au geanta și ies din birou, îndreptându-mă spre lift. De ce dintr-e toate firmele a trebuit să o aleagă fix pe asta? Nu poate să mă lase pur și simplu în pace. Liftul ajunge, iar eu intru nervoasă pe toată situația de astăzi. Gândurile îmi sunt întrerupte de soneria telefonului. Caut telefonul prin geantă, iar când îl găsesc îl apuc și răspund.

   - Da Kelly?

   - Ce faci?

   - Vin acasă. S-a întâmplat ceva?

   - Nu. Doar nu știam ce faci, e ora nouă, iar tu nu ai venit. Credeam că te-a scos Adam în oraș.

   - Nu. Acum mă pregăteam să vin.

   - Bine. Te pup.

   - Și eu!

   Ies din firmă, aerul rece făcându-și simțită prezența. Mă îndrept spre mașină când văd o siluetă cunoscută. Max? Era Max! Era rănit și parcă nici nu îi păsa, doar stătea și se uita în gol.

   - Max, ce ai pățit? Ce cauți aici?

   - Sunt bine, e doar niște sânge. Voiam să te văd! Măcar de la distanță.

   - Ești rănit, lasă-mă să mă uit, îi spun cu lacrimi în ochii.

   - Rana asta este nimic pe lângă ce merit. Te-am rănit și nu o să mi-o iert niciodată.

  Era sincer. Știam asta, iar lacrima care îi curgea pe obraz îmi sfâșia sufletul de durere. Mă durea sufletul pentru starea în care se afla. L-am distrus complet. Ne-am distrus reciproc.

   - Te rog, Max, lasă-mă să îți tratez rana. Se va infecta dacă nu o tratezi.

   Plec de lângă el și fug într-un suflet până la mașină de unde i-au trusa de prim ajutor.

    - Cum ai putut să stai așa? Ai un ciob în carne. Ai pierdut mult sâng, dacă leșinai pe undeva. Dacă..nu ești sănătos la cap, îi spun plângând.

  Max nu zicea nimic doar mă privea. Ochii lui erau plini de lacrimi la fel ca și ai mei. Doamne, de ce ne-ai distrus așa?

   - Să nu mai faci asta niciodată..

  Într-o fracțiune de secundă mă prinde de față și mă trage într-un sărut, suspinând. Ne sărutăm încet, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe chip.

   - Nu o să mai fac. Promit!, îmi spune, ștergându-mi lacrimile.

  Încep să îl curăț de sânge verificând cât de adânc este ciobul, încercând să îl scot cât de încet pot încât să nu îi provoc și mai multă durere. După ce reușesc, îl mai curăț o dată și îi învelesc rana cu un pansament.

   - Gata! Să nu faci prea mult efort, rana trebuie să se vindece.

   - Bine. Mulțumesc!

   - Eu voi pleca acum. Poți să ajungi acasă?

   - Da, voi chema un taxi.

   - Bine.

   Pornesc spre mașină și când ajung în fața acesteia mă uit în spate privindu-l pe Max. Era obosit. Cearcănele îl dădeau de gol. Urc în mașină și pornesc motorul, plecând. M-am speriat atât de tare când l-am văzut pe Max rănit. Nici nu am observat că eram acasă doar când am ajuns în fața porți mi-am dat seama. Ziua de azi ma obosit teribil. Ies din mașină și intru în casă, oftând.

   - Alisia, ce ai pățit?

   Mă întreba Kelly ținându-o pe Selena în brațe în timp ce Lucia verifica dacă laptele este prea fierbinte s-au nu. O i-au pe Selena în brațe, strângându-o ușor la pieptul meu, inhalându-i mirosul.

   - Alisia! Ce ai?

   - Hai stai jos, îmi face Lucia semn spre canapea.

   Mă așez cu Selena în brațe începând să plâng.

   - Alisia, micuța mea, ce ai pățit?

   - Doamna Emy ce căutați aici la ora asta?

   - Tocmai mă pregăteam să plec. V-am adus ceva dulce. Tu ce ai pățit, puiule?

   - Max..este noul nostru client..

   - Ce???, țip Kelly și Lucia la unison.

   - Și azi ne-am contrazis și într-un final am acceptat să lucrez cu el pentru că mi-a zis că nu pot să rezist tentației. După acum când am vrut să vin spre casă l-am găsit pe banca din fața firmei.

   - Și ce voia?, mă întreabă Kelly curioasă.

   - Să mă vadă. Era rănit. Avea un ciob în mână și sângele uscat arăta că rana nu era tocmai recentă. Nici nu ii păsa că era rănit, doar se uita în gol. Nu am putut să îl las acolo așa.

   - Și e bine acum?, mă întreabă Lucia îngrijorată.

   - Da, cred. Mi-a fost așa frică când l-am văzut așa.

   Lacrimile îmi curgeau neîncetat pe chip. Rațiunea îmi spunea să îl urăsc până la urmă m-a jignit. Însă inima mă trăda, inima nu mă lăsa să îl urăsc pt că totul a fost cu un motiv.

   - L-am bandajat și..ne-am sărutat..după mi-a sters lacrimile în timp ce îmi promitea că nu o va mai face din nou. Eram fericiți. Într-o secundă am pierdut tot. Am pierdut șansa la fericire, poate din vina mea s-au poate din vina lui. Poate nu eram pregătiți să fim împreună.

   - Puiule, dacă a fost scris să fiți împreună veți fi. Dacă te iubește se va întoarce la tine.

  Poate doamna Emy are dreptate. Dacă destinul va vrea să fim împreună vom fi, dar până atunci nu îi voi permite să își bată joc de mine.