Confesiunile Cuiva

heart

Inima, un organ atat de simplu, tot ce vrea sa e iubească si nici macar nu asteapta sa fie iubita inapoi. Pompeaza constant lichidul vietii si tine un intreg mecanism atat de complex in picioare. Pe cat e de simpla, pe atat de importanta este si eu atat de greu este de reparat.
Si totuși, uneori as vrea sa se oprească. Sa pună pauza eforturilor pentru ce ea ma impinge sa exist cand nu mai pot nici sa respir. As vrea ca bataile din pieptul meu sa se opreasca, sa nu mai simt ca su cum cutia toracica e colivia unei pasari rare care ma tine in viata, dar eu o omor incet. As vrea sa o eliberez de povara unei minti bolnave, inchegate de pacla amestecata cu cenusa ramasa. As vrea sa nu mai lupte ea pentru mine, nu e deajuns sa ma ridice dar  nu e nici destul sa ma omoare, as vrea sa fie libera sa isi gaseasca propria vointa si caldura intr-un corp facut din lapte si miere, un corp de matase si diamant, pentru ca oricat de fragil pare, sa fie indestructibil. Sau daca nu, as vrea sa o opres chiar eu, ca o fac scrum si pe ea si   astfel sa ma eliberez pe mine, sa ma pierd in briza marii, sa calatoresc in lume, ca naluca.
Sangele ce il pompeaza ea, nu este alt ceva decat o melodie ce canta in venele mele, o melodie ce vibreaza si se schimba cu fiecare pas facut si cu fiecare lucru care i se întâmplă. Si totuși, ce melodie canta o inima franta? Mai poate? Ar trebui sa stiu bine, caci am auzit-o tipand de durere, urland si plangand in hohote in orcheste simfonice sau instrumente electrice. Am auzit-o suspinand ușor in flaut plapand pe pajiște si miluindu-se in clopotei de Craciun. Si totuși, atunci cand o inima se frânge, totul tace, e ca si cum pentru o secunda,  doua, trei, un milion, totul a murit, atunci nu mai e ea cea care simte, e cea care îngheață. Caci  toata lumea stie, o inima e calda, pentru ca in interior are gheata.