Ma las purtata de ganduri, valurile parca ocolindu-ma. Ma afund, corpul devenindu-mi plumb, doar parul mi-e matase ce se pierde in neant. In jurul meu marea se imputineaza, formand un gol in care am sa exist. Nisipul imi inghite labele picioarelor, ajungand rapid pana la jumatatea pulpei. Sper sa ma pierd acest neant auriu, întotdeauna acoperit de ape azurii. N-am sa scap de ea niciodata, ma va urmării, se află mereu in mine, în colțurile cele mai întunecate ale mintii mele, ma macină usor, ma înghite încetul cu încetul. Cu toate astea continui sa incerc. Ceva. Nu stiu ce tot incerc, dar ies cate putin din golul meu, doar ca sa ma afund dupa de două ori mai adânc. Lacrimile ar vrea sa iasa, dar am secatuit, am secatuit de sentimente, de gânduri, de de toate. Urmele nu au fost niciodată vizibile pe corp, le-am ascuns, n-au fost la vedere, n-au fost multe sa atraga atentia, cand erau văzute, aveam scuze banale , dar credibile.
Cand eram mica desfaceam suruburile ascutitorilor din pura curiozitate, dar dupa ce am crescut, a devenit fascinantă lamă lor. Cu timpul, am realizat ca am nevoie de ascutitori ca sa imi ascut creioanele, dar lamele mici, fine ale aparatului, erau cu un motiv. Prima oară? A fost adrenalina, a fost rapid, am privit cum curge , era fascinant. Următoarele, mi-era teama sa nu observe, o făceam mai cu atentie, dar era o eliberare. Încă as face-o , dar nu e usor, pentru ca cineva tot iti spune ca e rau ce faci, dar te simti atat de bine, DUMNEZEULE. Am renuntat la obicei, cu toate ca la următorul pas, urmatoarea cedare, stiu ca picioarele mele vor fi victime ale curățeniei mele...
Nu e atat de grav, dar ma copleșește, ma da peste cap si ma rupe cate putin, doar ca sa ma lipească la loc.
Buzele ei... au spus atatea minciuni vinovate
Zâmbetul ei... A fost falsificat de Si mai multe ori
Cuvintele... dulci pentru cei aflați la nevoie, pentru ea niciodata
Mintea... otrăvită pana in cele mai adânci locuri
În unele momente tremur, refuz sa vorbesc in public de asta, nu ma pot controla, deși sunt sarcini banale. Uneori ma bălbai, desii stiu pe derost ce am de spus. Alteori doar zâmbesc, sunt fericita, cumva, deși am fost pierdută. Încă sunt, va mai dura pana ma adun iar, este un proces lent, dar candva ma voi aduna, dar eu n-am de gand sa calc pe suflete pentru a ma răzbuna, vreau doar ca inima si mintea mea otrăvite sa repare cat mai multe speranțe, suflete si visuri spulberate. Dar pana atunci, am sa o las sa preia controlul asupra mea, macar putin, poate asa e bine..
CITEȘTI
Confesiunile Cuiva
Randomsuferim... dar nu lasam sa se vada ne doare....dar ne prefacem bine plangem... fara sa fim vazuti ne ascundem...caci ne e frica, frica de judecata lumii,frica sa ne aratam cu adevarat,caci probabil am mai facut-o, si am fost zdrobiti atat de tare,in...
