Confesiunile Cuiva

falling again

Am facut lucruri stupide, multe, nenumarate, nerealizate. M-am privit in oglinda si mi-am spus ca e bine, e corect, e ce trebuie, asta este calea si m-am mintit inconstienta, orbita de ura, fiarta de placerea de a nu imi mai simti cantecul. Cantec de culoarea focului, ce-l simteam cum arde, si imi placea. Dar am jurat ca aceea va fi ultima data cand voi lasa ca linistea si intimitatea noptii sa fie distrusa de propria-mi melodie ce fierbe in mine.
Si totuși, mi-a luat cateva sute de zile sa repet. Mai mult decat credeam ca o sa rezist, dar tot prea putin. Am simtit cum sufletu-mi va devenii dirijorul spre autodistrugere daca nu o fac, daca nu mai las adrenalina sa preia controlulu si sa mareasca ritmul flacarii. Si am lasat-o. Precum un dans scris in muschii mei am luat din nou obiectul de gheata care parea sa se topeasca la contactul cu materialul fierbinte. Parea ca se va pierde in scurgere inainte sa apuc sa ma eliberez, asa ca nu am mai gandit si mi-am taiat lanțurile ce-mi tineau inima balada in interior. Nu destul cat sa il elibereze definitiv, totusi, nu am acel tip de curaj. Sunt o lasa care ea totul in cea mai mica doza, alegandu-se cu o dependenta, dar dumnezeule daca regret ceva.
Am simtit iar arsura tipica, pe care mi-as fi amintit-o de parca ar fi fost ieri ultima data cand s-a întâmplat, si aceeasi eliberare care parea ca vrea sa imi faca corpul sa explodeze, pentru mai mult. Am facut-o pana muzica a incetat si s-a linsitit la un susur asemanator lacrimilor mele si ale companionului meu, robinetul. Pentru ca acesta este adevarul, scenariul nuneste demn de o pictura dramatica, e o poza pe care ai face-o de mila unei persoane care este deja de cea mai joasa speță. Ceva ce sunt, nu poti sa negi. Poate am facut ceva stupid, dar stiu unde mi-e locul.