Si aproape reusisei, poate te simteai împăcată cu ideea, stiai ca n-a fost sa fie, stiai ca nu va merge de la inceput.
Dar ti-ai permis sa speri putin, sa visezi cu ochii deschisi, iar cand sa le pui capastrul cailor inaripati ai imaginatiei, s-au dus prea departe ca sa-i mai prinzi, si ai ramas cu speranta vie.
Si ce daca? Speranta nu e buna?
Este, dar nu atunci cand sti ca nu va fi nimic din ce iti doresti, nu cand raspunsurile sunt subtile, dar clare, indirecte, dar cunoscute. Un simplu "nu prea vreau relatie acum", se stie ca este urmat ce un mut ' nu cu ea/el'. Sau poate, momentul cand te-ai destainuit ludic, a fost pur si simplu ignorat, doar ca sa nu fi ranita. Sunt gesturi simple, naturale, pe care le intelegi, si chiar le apreciezi, pana la urma, evita sa te raneasca. Doar ca frumosii tai cai raman neinhamati, si pana aripile nu le-or fi tăiate, un izvor nesecatuit de speranta din ei razbate.
Si totusi, de ce sa incerci sa ii opresti? Poate candva se vor intoarce singuri. Dar sti ca de s-or intoarce ei, sufletul le va fi gol, speranta in smoala acoperita si mintea de gânduri tocita. Iar aripile? Pure si nevinovate la plecare, odata trecute prin marea dezamăgire, sure, rupte si lovite, vor zbura doar prin norii singuri. Nu vor mai vrea riscuri, nici sa atinga inalte piscuri, doar simpla existenta.
De i-ai opri tu, dorinta si sufletul ar ramane pure si vii, de se intorc ei, totul va fi doar tonuri de gri .
CITEȘTI
Confesiunile Cuiva
Rastgelesuferim... dar nu lasam sa se vada ne doare....dar ne prefacem bine plangem... fara sa fim vazuti ne ascundem...caci ne e frica, frica de judecata lumii,frica sa ne aratam cu adevarat,caci probabil am mai facut-o, si am fost zdrobiti atat de tare,in...
