Confesiunile Cuiva

him again

Încă nu am idee cum sa incep, dar nu pentru că nu am mai aprofundat ce cunosc, nu e asta. Este faptul că cu cat il cunosc cu atat parca mi-e mai necunoscut, dar presupun ca asa se intampla cand explorezi infinitul, nu? Este minunat si in acelasi timp frustrant.
Am aprofundat atat de mult încât am descoperit ca nu-mi e doar caldura si calmul dupa care tanjesc, este si mai mult, este tot ceea ce caut de cand ma stiu ca persoana proprie, si ma sperie.  Ma sperie faptul că poate sa fie tot ce am nevoie si inca mai mult de atat. Chiar nu am glumit cand am spus că nu are limite.
Incerc sa il exprim cum stiu mai bine, în culori, creioane si cuvinte, dar cum descrii perfecțiunea cand ea e ceva subiectiv? Cum descrii perfecțiunea cand toata lumea crede că nu există, continuă să o caute iar cand le-o arăți in fata ochilor o neagă? Am invatat sa nu mai fac asta, dar cum explici cuiva ca exact ce este in oglinda este perfectiunea? Ca acea reflexie pe  care o vad ei de cand se stiu încoace este pentru tine tot ce iti puteai dori să ai alături?
Uneori cred ca mi-am pierdut talentul, nu era oricum prea mult, dar era ceva in plus, dar cu el nu mai functioneaza. E ca si cum tot arsenalul meu de vorbe dulci pică secerat în fata minunilor pe care incerc sa le explic. Toate culorile de pe lume sunt mici copii pe lângă opera de arta ce o prezintă la fiecare ora din zi. Si totusi in stangacia mea pură incerc. Pentru ca daca si oglinda pare nereușită deoarece prezinta doar putin, nu poate arata totalitatea a ceea ce este magnific in el, atunci nu-mi ramane decat sa incerc sa o reflect eu cât de bine pot. Dar uneori nu pot, pentru că sunt o ființă umană care este copleșită de astfel de zeitati. Uneori o dau in bara, si stiu să-mi cer iertare,  dar greseala stiu ca va rămâne. Raman la a încerca, cu sperante de succes într-un viitor.
Cand scriu asta pun atât de multă pasiune încât isi pierde sensul ceea ce spun, dar aici nu ma concentrez pe expresii si cuvinte care sa ia ochii, aici ma concentrez pe esența a ceea ce inseamna persoana pe care o iubesc.
Am descoperit ceva, cu cat iubesc mai mult o persoana, cu atât mi-e greu sa o descriu pompos și luxuriant. Nu pentru că nu ar fi demne de astfel de descrieri, dar devin fade. Doar ca nimic nu poate exprima cu adevarat sentimentele, oricat am incerca, poate se poate induce o idee, dar nu toata trăirea. Deci poate ca doar eu inteleg singura flacără care inseamna de fapt siguranta si incredere, nu pericol si distrugere. Doar eu inteleg gesturile  ce exprima intelegere si susținere. Sau saruturile in care mintea mea se pierde, se îneacă si revine la viață cu forte proaspete si pozitive. Doar eu inteleg viata si energia pe care o simpla si banala strângere de mână o ofera, daca vine de la el.
Incerc sa nu ma pierd in neantul viselor obraznice cu el, chiar daca precum sirenele ma cheamă, căci sunt multe. Dar cum sa nu fie, cu o persoana a cărei prezenta exprimă iubire si ma face sa ma scurg de pe picioare cu doar o privire? Ar fi necuviincios să le prezint cu voce tare si detalii, dar trupul cerșește atenție prin toti porii, în preajma lui.
Raman la concluzia ca e mai mult decat imi este mie dat sa vad si sa explorez, dar asta nu inseamna ca nu imi doresc arzător, să-mi petrec si toata viata doar ca sa descopăr o umbră din tot ce este. Si poate ca asta nu spune prea multe,  dar persoana potrivita ca înțelege.
Raman si la concluzia expresiei  "totul sau nimic" care ne reprezinta, de altfel.
Dar mai am o concluzie, una la fel de stangace ca restul textului, pentru că despre asta e vorba, stângacia mea pare a fi direct proporțională cu cunoașterea materiei din care este facut un zeu, o persoana iubita de mine.