Confesiunile Cuiva

Labila psihic

M-am pierdut undeva in detalii, in ultimii sase ani am uitat de mine si cine vreau sa fiu, sau mai degraba,  am ales sa uit de mine, sa ma uit printre crapaturi de asfalt si ruine. Oricum nu imi pasa, am devenit un gol in marea mea cautare de succes, m-am uitat la viitor si am spus ca tot ce vreau sa fiu este bogata, nerealizand ca pretul ei este sanatatea mea mentala si capacitatea de a fi eu, rupta, stricata si indoita, dar eu. Si nici bogata nu sunt. Incerc sa nu ma innec in munca, facultate si viata de adult, dar devine obositor si iau pauze, lungi, din care uit sa ies si ma afund in ura de sine si nesiguranta, din cauza faptului ca am luat o pauza. E un cerc vicios continuu in care intru periodic,  doar ca ies din ce in ce mai greu. 

Uneori ma intreb ce s-a intamplat cu mine si ce s-ar fi intamplat daca nu as fi fost asa disperata dupa indeplinire financiara, ce s-ar fi intamplat daca as fi ales sa fac ce imi place si nimic mai mult. Sau daca chiar acum,  as intoarce totul la 180 de grade si as lua-o de la capat. Dar n-am tupeul, mi-e teama chiar, de parerea tuturor celor din jurul meu si de mine insami, daca de fapt nu imi place ceea ce cred ca vreau de fapt, daca e doar iluzia faptului ca nu am mers pe drumul acela si brusc iarba e verde si inflorita, dar daca as fi fost pe acel drum as fi fost la fel de mizerabila. 

Adevarul e ca sunt ipocrita, spalata in suspine si umor sec, spun oricui e dispus sa asculte sa isi urmeze visele si sa faca exact ce ii place, dar eu am zburat peste propriile sfaturi, in disperarea de bani. Si nu e ca si cum nu as putea sa ma descurc in general, dar crescand cu teama ca este prea scump sa ma intretii, acum am impresia ca tot ce cer este prea mult. Sunt atat de multe de procesat in acea propozitie incat nici nu pot sa incep. Nici nu vreau, deoarece actiunile mele din prezent nu au vinovati in trecut, dar tare as vrea sa pot sa spun "de asta sunt asa, nu e vina mea", desi nu e adevarat, sunt responsabila de actiunile mele constiente. 

Am ajuns sa imi tin predica singura intr-un monolog dintr-un fel de jurnal de pe un site de fanfiction. Nu sunt sigura de sanatatea mea mentala. Adica sunt de faptul ca este labila, dar cam atat. Incerc sa-mi pun gandurile in cuvinte, fara succes. Candva haosul ma inspira sa spun cuvinte frumoase cu comparatii perfecte si potential crescut de a fi ceva mai mult. Bine, presupun ca atunci si eu ma identificam cu descrierea de "potential crescut de a fi ceva mai mult" daca nu chiar "un viitor om de exceptie" si cred ca mi s-a urcat la cap atat de tare incat am uitat de mine ca persoana si ce m-a adus pana la acele descrieri. In acelasi timp tot eu ca persoana, de care m-am lasat sa ma detasez prea mult, a primit descrieri precum "o papusa stricata  ce cauta pe cineva cu destula rabdare" sau "o visatoare ce cauta ce-i bun in lucruri stricate". Presupun ca si asa, cu tenta negativ a pe care o au, imi placeau cele din urma descrieri, ma faceau cineva, cineva mai mult decat un potential, o posibillitate, eram o persoana, cu defecte, care facea ceva si era evident ca asta o sa faca pana la final. Cred ca incep sa bat campii, dar  ce-i drept nu incerc sa ma abtin, nici sa ma lungesc, incerc sa las din nou, ca o dinioara, cuvintele sa curga prin mine. 

Viata de adult nu e cum credeam ca o sa fie, si nu ma refer ca e grea, sau ca nu as fi fost pregatita de realitatile fizice ale acestei parti din dezvoltare, cu facturi, curatenie, gatit si toate cele, da uneori devin prea mult dar nu ma verifica nimenia sa ca uneori pot lua o pauza. Doar ca...devine plictisitoare. Facea toate lucrurile de "adult" si in liceu si in generala, dar cumva erau mai interesante, viata mea era ma interesanta, cu toate sa eram eu cu mine, aveam timp si de altii. Acum sunt pe bune eu cu mine si parca nu imi mai ajunge timpul de nimic, parca se scurge totul printre degetele mele si eu sunt blocata intr-o bula de gandire cu incetinitorul. Mi s-a promis ca o sa fie mai bine, cu timpul o sa scap de unele insecuritati adolescentine si o sa mi se para glume din trecut, dar simt ca am fost dusa cu zaharelul, sa continui sa traiesc sperand la mai bine, ca o sa ma opresc din tirania catre propria persoana, dar tot ce fac este sa ma opresc din toate si tot sa imi fac rau, nefacand nimic, neglijandu-ma in extrema cealalta in care nimic nu imi pasa si nu mai conteaza nimic din ce fac deoarece nu face vreo diferenta, nu simt ca as putea face vreo diferente. Si nu am fost un copil care a crezut vreodata ca o sa schimbe planeta, ca o sa revolutioneze lumea sau o sa schimbe sensul de rotatie al universului cu capacitatile mele, dar macar stiam, simteam si eram constienta de diferentele pe care le fac, pentru mine si persoana mea. Macar atunci aveam o urma de respect pentru mine, eram importanta in ochii mei atunci cand faceam bine, eram mandra de mine cand oamenii vedeau in mine posibilitati, ma uram si atunci si multe lucruri din mine, dar vedeam si partile bune. Dar acum? Acum sunt o negura goala, lipsita de reactii reale si sperante, am miscari robotice, decizii bazate pe ce ar trebui sa fac si numai ura. Nu stiu unde m-am pierdut si as vrea sa ma gasesc, imi e dor de mine care traia cu acele cincisprezece la suta de suflet dispus sa creada si traiasca, acum ca nu mai simt nici o treime din ce simteam atunci, chiar mi-e dor...