Confesiunile Cuiva

depresso

Mai in gluma sau mai in serios, depresia este un subiect discutat destul de mult în prezent, în special din cauza faptului că este considerată boala secolului. Acest monstru silențios pare ca umblă din colț în colț în căutarea unui culcuș in sufletul si mintea unei persoane, pentru a o consuma intru totul, lăsând o carcasă goală, o fantomă a unei culori estompate de ploaia creată.
Am stabilit ca depresia este o boală, curabilă, cu efecte grave și poate lăsa sechele. Dar cum se simte depresia? De dinafară, pare relativ ușor de înțeles, dar din interior? Aceasta boala este complexă, chiar daca se simte simplu, iar ca sa fie usor de imaginat  o voi asemui cu cerneala. De ce tocmai cerneala? Ei bine, depresia e o călimară plină cu acest lichid si la început apare in mintea ta ca o posibilitate, o posibilitate de culoarea mării, o culoare frumoasă și chiar pare interesant sa te afunzi in ea, parca iti doresti sa o cunosti mai îndeaproape. De multe ori, te ademeneste si prin darul muzicii, pare ca aibă un cântec mut al.liniștii, chiar ca al sirenelor, dar esti pe deplin conștient că nu vor fi în acea mare de albastru. Eul tau rămâne conștient atât de viața care trece pe lângă tine in momente ca astea, dar si de decizia spre care înclini,  cu această dorință luptându-se constant. Depresia tinde să se instaleze mai usor la persoanele care au suferit traume sau evenimente de o intensitate emoțională mare. Explicația mea pentru acest fapt este ca tentația se află în mintea omului mereu, acea călimară frumoasă,  iar în stupiditatea ei, ideea de a lua acea cale este mai mult decat un gând fugitiv, dar rațiunea ne opreste. În schimb, după aceste evenimente marcante, rațiunea nu este la cârma iar calea liniștii pare singura solutie. 
Depresia nu este cerneala doar din punctul de vedere al culorii sau al profunzimii acesteia, personal aceasta are si mirosul ei, dar nu este doar atât. Cerneala păteaza foarte usor si asa face si boala in mintea ta, deoarece odată calea aleasă, călimară se sparge si tot lichidul misterelor se împrăștie nestingherit, lasandu-și urmele peste tot. În viața reală, cerneala este greu de scos de pe haine, inaginati-va cum este într-o lume creată de tine pe o temelie de pesimism. Asta este boala, o temelie de pesimism pe care faci eforturi disperate sa construiești haotic, ca sa tii pasul cu ceea ce se întâmplă in jurul tau. Dar eforturile sunt zădărnicie, deoarece construcția e prea fragilă si te afli in posibilitatea de a deveni cenușă oricand. Și de-odata, culoarea densă si pătrunzătoare nu mai este liniste, devine obositoare. Este adânc prinsă în mintea ta, pare  ca tu nu mai ai stăpânire pe propria persoană, si chiar daca realizezi ca nu este bine, tu esti doar din ce in ce mai obosit. Ai vrea sa acționezi, pentru că asta nu esti tu, dar este atat de usor sa te lasi înghițit de ea, de parcă acesta ii este scopul, iar tie acolo iti e locul.
Depresia este un haos calculat, în care o mișcare greșită duce la o reactie in lamț, creând multiple pagube . Deși reușești să scapi de călimară, cioburi uitate ale exploziei vor rărămâne petele s-ar putea sa nu se mai ia, dar înveți să trăiești cu ele. În timp ce unele persoane rămân cu câteva urme,  altele se atașează atât de mult de falsul vis al liniștii, încât uita cine sunt înafara bolii si ii permit sa ii definească.