Nici nu stiu cum sa explic, e greu de pus în cuvinte.
Ma iubesc, nu zic ca nu. Imi iubesc curbele corpului sau zâmbetul stramb. Imi iubesc râsul scarțâit si mișcările unduitoare pe care le pot face. Iubesc părul des pe care-l am si elasticitatea de care nu te-ai astepta ca corpul meu sa dea dovada.
Si cu toate astea ma urasc. Ma urăsc mai mult decât orice. Curbele mele sunt frumoase doar cand sunt un exponat, cand nu ma poti atinge, în rest, proportiile-mi sunt greșite , prea voluminoase si urâte. Zâmbetul strâmb e drăguț, prima oară, după devine încă un defect pe lista interminabilă pe care o dețin. Râsul scarțâit te face si pe tine sa râzi, dar devine enervant, precum aceeași gluma repetată de prea multe ori, iar mișcările elastice si unduitoare nu ma ajuta aproape niciodată, deci la ce bune? Ma urăsc pana in punctul in care ma cert cu mine însumi despre defectele pe care le am. Ma iubesc urandu-ma, pentru ca asa stiu. Ma iubesc cand am grija de mine, de asta mă urăsc cand mănânc si ma urăsc cand nu simt golul din stomac. Ma iubesc cand sunt frumoasă, de asta mă urăsc cand exist sau cand ma vad in oglinda. Ma urăsc cand involuez, de asta mă iubesc cand in stomac am doar lichide si tot de asta mă iubesc cand amețeala mi-e prietenă. Ma urăsc de atatea ori încât pot spune ca ma iubesc doar cand uit de mine si de nevoile de care incerc sa scap, cand simt repercursiunile deciziilor mele.
Ma iubesc urandu-ma si ma urăsc iubindu-ma.
Dar nu ma iubesc cum ii iubesc pe altii.
CITEȘTI
Confesiunile Cuiva
Diversossuferim... dar nu lasam sa se vada ne doare....dar ne prefacem bine plangem... fara sa fim vazuti ne ascundem...caci ne e frica, frica de judecata lumii,frica sa ne aratam cu adevarat,caci probabil am mai facut-o, si am fost zdrobiti atat de tare,in...
