Confesiunile Cuiva

13, i think

Desfac usor sulul cu aceleasi miscari ca si ieri, si alaltaieri si tot aca de acum in colo. Oglinda nu pare sa arate vreo schimbare, nimic nu s-a miscat, dar  continui sa desfac, pana acel metru jumatate ajunge intins in mainile mele. Inconjor usor mijlocul cu el , raceala sa facandu-mi pielea de gaina. Mi-e frica sa privesc, nu vreau  sa creasca, dar daca nu scade, ma umplu de frustrare si ma chinui mai tare. Privesc cu greu masuratoarea, la fel ca ieri, alaltaieri , acum doua saptamani, cand in sfarsit s-a miscat ceva  dar atat. Arunc plasticul pe jos si apuc in nestire surplusul de grasime de pe propriul corp.  E oribil! Odios! Chiar scarbos. Imaginea din oglinda pare atat de normala pentru toti, asa spune lumea, ca arat foarte bine,altii chiar imi spun ca am slabit, ca arat mai slaba, mai subtire, mai suava, dar mi se par din mile. Irosesc oxigen de prisos, stiu ca mi se citeste disperarea si teama pe chip,incearca doar sa ma faca increzatoare, dar stiu ca singurele persoane care spun adevarul sunt ei, poate acum nu mi-au mai zis, dar cuvintele lor mi-au ramas intiparite pe creier, precum o scrijelitura in scoarta unui copac batran. Fiecare compliment de-al celor din jur este alatirat de o simpla soapta a unui cuvant de acuzare asupra mea, si e destul, destul cat sa ma motiveze mai mult, sa pierd greutate, centimetrii, grasime. Sa numar calorii, masuri, portii. Sa renunt la feluri de mancare,  la obiceiuri nesanatoase , care sa-mi ameninte reusita. Candva vou ajunge  cum vreau, pana atunci frustrarea se va revarsa din mine