Confesiunile Cuiva

Viata in pungi, pachete si ghiozdane

Nu mai stiu ce inseamna acasa, sunt intre locuri, intre oameni, intre decizii si intre tot ce inseamna a fi adult. Acasa insemna ceva, candva, pana sa plec, insemna siguranta, locul unde grijile trec, unde bucataria e a mea, dormitul pana tarziu nu era un stres in sine, iar intorsul acasa seara era minunat. Acasa inseamna liniste, pace și eliberare, acasa este un sentiment aparte, pe care ti-l da un loc, pe care nu ti-l poate oferi o persoana, pe care nu trebuie sa ti-l ofere o persoana, acasa e caminul unde chiar daca nu e nimeni, eu tot sunt, eu cea din liceu. 

Nu pot dormi in paturi straine, ma sufoca intr-un mod deliberat, desi am langa mine una dintre cele mai importante persoane din viata mea, nu o pot face, ma-ntorc si ma rasucesc, ma lupt si ma chinuiesc, atat de mult incat epuizez. Nu mai cunosc acasa si nu e ca imi pare rau ca am plecat, a fost decizia mea si nu o regret, dar parca acel acasa pe care il iubeam merge inainte fara mine, persoanele ramase acolo isi continua viata fara mine si cumva asta este o problema in mintea mea. De ce? Pentru ca ma face sa vad cat de mult raman in urma in viata reala, cat de mult pierd, cat de mult nu sunt in stare sa tin  pasul si ca viata nu se opreste pentru ca eu nu mai inaintez, nimic nu o face, totul trece pe langa mine in viteza iar tot ce sunt capabila sa fac e sa ma agat de trecut, sperand sa ma traga cu el inainte, ironic. Sa-mi traiesc viata intre locatii, cu totul in compartimente mici si aiurea aruncate este mai bine decat sa stau acasa si stiu, dar si sa nu am idee ce se intampla cu lucrurile mele si sa le pierd in transport este o problema mai mare decat iti spune vreodata lumea. 

Acasa s-a schimbat, obiectiv vorbind, in bine, mobila noua, pereti proaspat varuiti, casa mai ordonata, locuri de dormit noi, dar prin filtrul subiectivitatii mele, totul este putin prea tarziu si cumva asta ma infurie peste masura desi rational vorbind nu am de ce. De ce sa fi furios pe faptul sa ti se imbunatateste casa copilariei, cand pentru asta a lucrat zeci de ani femeia pe care o numesti mama, s-a luptat singura cu morile de vant si tornadele vietii ca sa faca totul mai bine, ar trebui sa fiu fericita, macar pentru ea, dar in acelasi timp nu vreau, refuz pur si simplu. As vrea ca locul pe care amputut sa il numesc acasa, casa noastra, sa ramana intr-o bula atemporala lipsita de schimbari si neafectata de eroziunile cronologice naturale, as vrea sa o pot pastra in buzunar, cu dezordine, miros de parfumuri dulci de Cola, Ambra, Trandafiri si Mosc, cu haine aruncate, perne mai multe decat au nevoie doua persoane si jucarii vechi cu care nu m-am mai jucat de ani de zile, dar imi amintesc de un alt timp, diferit, nu neaparat mai bun, dar unic. Si uitandu-ma obiectiv la imbunatatiri, raman furioasa, pentru ca a trebuit sa ma mut de acasa sa am intr-un final mobila noua si biroul cu biblioteca de dupa usa, sa am peretii lila si covorase scarbos de copilaroase, a trebuit sa ma mut sa primesc ce as fi vrut si sunt furioasa pe nimic si nimeni in acelasi timp in care sunt pe toata lumea, nu e nimeni de vina pentru situatia de inainte si ce s-a schimbat pana acum, dar in acelasi timp tot vreau sa fie.